— Îți dai seama măcar ce-ai făcut? — l-am privit pe fiul meu și, pentru o clipă, mi s-a părut că în fața mea nu mai stătea băiatul meu, nu Andrei al meu, ci un străin cu chipul lui.
În prag era un bărbat în toată firea, obraznic de sigur pe el, convins până în măduva oaselor că orice păcat i se va ierta. Nici măcar nu se sinchisise să-și încheie cămașa. În spatele lui, în holul slab luminat, se zărea silueta unei fete într-un halat scurt, aruncat la repezeală peste trup. Iar pe palier, lipită de perete, plângea în tăcere Maria. De trei ani era logodnica lui Andrei. O fată bună, liniștită, crescută într-o familie simplă. Mă atașasem de ea. Crezusem că, măcar fiul meu, dacă eu nu reușisem, va avea parte de o familie așezată.
— Mamă, de ce faci teatru? — Andrei a căscat leneș și s-a sprijinit cu umărul de tocul ușii. — M-a văzut, și ce-i cu asta? Se mai întâmplă. Oricum, eu și Maria ne certam întruna în ultima vreme. E plictisitoare.
— Plictisitoare? — am făcut un pas spre el și am simțit cum o furie veche, îngropată ani la rând, se ridica din nou în mine. — Fata asta te-a scos din groapă când te-au dat afară de la facultate. Ea muncea în două locuri în timp ce tu „îți căutai drumul”.
— Mamă, te rog, nu începe, — a strâmbat el din gură, iritat. — Tata spune că un bărbat are dreptul să se destindă. La el la birou e plin de femei frumoase, și tu ai tăcut ani întregi.
Vorbele lui m-au lovit mai tare decât o palmă. Așadar, „tata spune”. Radu, fostul meu soț, reușise până la urmă să-i strecoare în cap aceeași filozofie putredă după care își trăise viața. M-am întors spre Maria.
— Haide, draga mea. Tu nu mai ai ce căuta aici.
— Doamnă Irina, cum e posibil? — a suspinat ea, în timp ce coboram spre mașină. — Trebuia să avem nunta în august. Începusem deja să caut rochie…
Am așezat-o pe scaunul din dreapta și am pornit motorul. În clipa aceea nu pe Maria o vedeam. Mă vedeam pe mine, cu douăzeci de ani în urmă — la fel de credulă, de naivă, convinsă că dragostea și munca împreună pot ține piept oricărui necaz. Eu și Radu începuserăm într-o baracă veche de șantier, la marginea Bucureștiului. Acum el avea „Dacia Construct”, contracte mari, lucrări plătite regește și un birou îmbrăcat în lemn scump de nuc. Atunci, însă, eu eram totul pentru el: contabilă, aprovizionistă, șefă de șantier și negociatoare. Știam fiecare sac de ciment, fiecare basculantă de pietriș, fiecare marcă de beton. Dormeam patru ore pe noapte, mâncam covrigi reci și supe la plic și ridicam, cărămidă cu cărămidă, imperiul nostru de mâine.
Apoi au venit banii. Și odată cu ei — secretarele lui, „ședințele” nesfârșite care se terminau în zori și sănătatea mea făcută praf. Când au început problemele serioase cu spatele și am fost nevoită să lipsesc jumătate de an din firmă, Radu n-a avut răbdare.
— Irina, înțelege-mă, eu am nevoie de un sprijin puternic, nu de o invalidă pe scaun de conducere, — mi-a spus atunci, împingând spre mine actele de divorț.
Eram prea epuizată ca să mai lupt. Încă mai credeam că îmi va lăsa partea cinstită, fiindcă afacerea o clădiserăm împreună. Dar Radu știuse întotdeauna să-și acopere urmele. M-a scos din firmă cu o despăgubire jalnică, abia suficientă pentru o garsonieră și tratamente. Cei care cu o zi înainte îmi zâmbeau și îmi căutau bunăvoința au dispărut ca și cum n-aș fi existat niciodată. Cui îi mai trebuia o fostă soție fără putere și fără bani? Andrei a rămas atunci cu tatăl lui. Radu i-a promis mașină, viață ușoară și munți de aur. Iar eu, proastă, m-am bucurat chiar: măcar copilul meu să fie la adăpost.
— Doamnă Irina, unde mergem? — glasul Mariei m-a smuls din amintiri.
— La mine, — am răspuns scurt. — O vreme vei sta cu mine. Iar de mâine începem să îndreptăm greșelile. Ale tale și ale mele.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Din ea mă privea o femeie obosită, cu ochii stinși și o șuviță albă la tâmplă. Dar undeva, adânc, se trezea Irina de altădată — cea care putea ridica în picioare o echipă de cincizeci de bărbați și îi putea face să lucreze în trei schimburi, pe ger tăios, fără să cârtească. Seara, după ce Maria a adormit pe canapeaua din sufragerie, am scos din dulap o cutie veche. În ea erau agendele mele: numere de furnizori, contacte personale din Inspectoratul de Stat în Construcții, telefoanele proprietarilor de balastiere și fabrici.
Multe dintre numere, fără îndoială, nu mai erau valabile. Unii ieșiseră la pensie. Alții muriseră. Dar lumea construcțiilor e ca o mlaștină: oamenii rămân ani și ani în aceleași locuri, doar își schimbă costumele și mașinile. Am format numărul lui Dumitru Ionescu. Cu ani în urmă, îl ajutasem pe fiul lui să scape dintr-o poveste urâtă în care se băgase, din prostia tinereții, după o bătaie. Atunci Dumitru îmi spusese: „Irina, îți rămân dator pe viață”.
— Alo, Mitică? Sunt Irina. Îți mai amintești de mine?
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere de câteva secunde. Apoi am auzit o voce joasă, răgușită de țigări:
— Irina? Regina șantierelor? Unde-ai dispărut, suflete? Am auzit că Radu te-a strâns rău de tot cu ușa.