Dincolo de sticla aeroportului, oamenii continuau să se miște ca într-un film mut. Cineva zâmbea, cineva bea cafea, copiii își trăgeau părinții de mână. Iar fiul meu stătea lângă paznici și nu mai zâmbea deloc.
Chipul lui se schimbase.
Era aspru.
Străin.
Am ascuns repede telefonul în geantă și mi-am întors fața. Inima îmi bătea atât de tare, încât credeam că o aud toți cei din jur.
În minte mi se învârtea o singură întrebare:
„Cine îmi scrie mesajele astea?”
Și de unde știa acel om totul?
M-am ridicat încet de pe bancă și am pornit spre ieșirea din terminal. Picioarele îmi tremurau. Fiecare pas mă costa.
Telefonul a vibrat iar.
„Nu ieșiți pe ușa principală”.
M-am oprit.
După o secundă a venit următorul mesaj:
„Luați-o la stânga. O să vedeți o cafenea cu firmă verde”.
M-am uitat în jur aproape fără să vreau.
În stânga chiar era o cafenea mică.
Mi se uscase gura.
Nu mai semăna deloc cu o farsă.
M-am îndreptat într-acolo, încercând să nu privesc înapoi.
Înăuntru mirosea a cafea și a patiserie caldă. Câțiva oameni stăteau la mese cu laptopurile deschise. O fată tânără, în spatele tejghelei, răsfoia plictisită telefonul.
M-am așezat în colțul cel mai ferit.
Telefonul a prins iar viață.
„Nu ridicați capul. Vă caută”.
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.
Dar tot nu m-am putut abține și am privit cu grijă pe fereastră.
Fiul meu ieșise cu pași repezi în holul mare al aeroportului, împreună cu paznicii. Vorbea nervos și se uita mereu în toate părțile.
Chiar mă căuta.
Nu ca un fiu speriat.
Ci ca un om căruia îi scăpa situația de sub control.
Mi-am coborât brusc privirea.
Și atunci mi-am amintit încă un lucru ciudat.
Cu două săptămâni înainte, insistase să nu mai folosesc cardul meu bancar.
— În România oricum îți vor face unul nou, spusese atunci. Lasă că plătesc eu tot până atunci.
Atunci păruse grijă.
Acum nu mai părea.
Telefonul a vibrat din nou.
„Ați vândut casa acum o lună, nu-i așa?”
Am strâns telefonul atât de tare, încât m-au durut degetele.
De unde știa?
Mesajul următor a venit aproape imediat.
„După sosirea în România, urma să fiți dusă la un centru privat de îngrijire”.
Centru de îngrijire.
Mi s-a întunecat privirea.
Fiul meu chiar pomenise despre un „loc liniștit, cu supraveghere medicală”. Dar vorbise atât de frumos, atât de sigur pe el…
„Sunt medici foarte buni acolo.”
„O să fii în siguranță.”
„O să aibă grijă de tine.”
Atunci îmi fusese chiar rușine de propriile îndoieli.
Acum, totul în mine se strângea de frică.
A mai venit un mesaj.
„Verificați buzunarul interior al dosarului”.
Am deschis grăbită geanta și am scos actele. Degetele aproape că nu mă ascultau.
În buzunarul transparent din interior era, într-adevăr, încă o foaie împăturită.
Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată.
Când am desfăcut hârtia, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Era un document medical.
Cu numele meu.
Iar la rubrica diagnosticului scria:
„Tulburare cognitivă progresivă”.
Am încetat să respir.
Nu.
Nu se putea.
Nimeni nu-mi pusese vreodată un asemenea diagnostic.
Niciodată.
Numele medicului îmi era necunoscut.
Și atunci am înțeles, în sfârșit.
Dacă un om este declarat oficial incapabil să ia decizii…
Pierde tot.
Banii.
Bunurile.
Libertatea.
Mi s-a făcut greață.
În fața ochilor mi-au fulgerat alte amintiri.
Fiul meu vorbea tot mai des în locul meu.
Mă întrerupea în conversații.
Îmi corecta cuvintele în fața altora.
— Mama se mai încurcă.
— Uită lucruri.
— Îi e greu singură.
Oamenii dădeau din cap cu milă.
Iar eu râdeam odată cu ei.
Ca o proastă oarbă.
Telefonul s-a aprins iar.
„Pregătea asta de mult timp”.
Buzele au început să-mi tremure.
„Cine sunteți?” am tastat repede.
Răspunsul nu a venit imediat.
A trecut un minut.
Apoi al doilea.
În cele din urmă, ecranul s-a luminat.
„Un prieten”.
Un prieten.
Cuvântul acela nu explica nimic.
Am privit cu prudență spre ieșirea cafenelei.
Fiul meu nu se mai vedea.
Dar neliniștea din mine crescuse.
Simțeam că era undeva aproape.
Telefonul a vibrat din nou.
„Ieșiți prin coridorul de serviciu de lângă toalete”.
„Acolo va fi o femeie cu eșarfă albastră”.
„Vă va ajuta”.
Am rămas nemișcată.
Suna absurd.
Dar și mai absurd era să mă întorc.
M-am ridicat încet de la masă.
Mâinile îmi erau în continuare reci ca gheața.
Pe coridorul de lângă toalete nu era aproape nimeni. Doar o femeie de serviciu spăla pe jos, iar un bărbat vorbea la telefon.
Și femeia.
Eșarfa albastră.
Stătea pe un scaun și ținea în mână un pahar cu cafea.
Când m-am apropiat, a spus încet:
— În sfârșit.
M-am oprit.
— Poftim?..
Și-a ridicat ochii spre mine.
Avea vreo patruzeci și cinci de ani. Chip obosit. Ochi buni, dar neliniștiți.
— Nu stați aici. Vă poate vedea.
— Cine sunteți?
Femeia s-a uitat repede în jur.
— Mă numesc Ioana. Am lucrat ca îngrijitoare pentru vecinul fiului dumneavoastră… domnul Dumitrescu.
Numele mi s-a părut cunoscut.
Și deodată mi-am amintit.
Bătrânul care locuia lângă fiul meu.
Bărbatul acela care murise iarna trecută.
— Înainte să moară, mi-a spus câteva lucruri despre fiul dumneavoastră, a zis Ioana în șoaptă.