Mi s-a tăiat respirația.
— Ce anume?
A tăcut o clipă.
— Fiul dumneavoastră mai făcuse ceva asemănător.
Lumea din jur parcă s-a clătinat.
— Ce?..
— Nu cu rude. Cu oameni în vârstă. Le câștiga încrederea, îi ajuta cu acte, cu mutări, cu îngrijire…
Picioarele mi s-au înmuiat.
— Nu… vă înșelați…
Dar chiar în timp ce rosteam acele cuvinte, înțelegeam deja: nu.
Nu se înșela.
Ioana a oftat greu.
— Domnul Dumitrescu îl bănuia de înșelătorii. Dar nu avea dovezi. Apoi a murit.
M-am așezat încet pe scaunul de lângă ea.
În cap îmi vuia totul.
— De ce mă ajutați?
Ioana m-a privit drept în ochi.
— Pentru că nepoata dumneavoastră m-a sunat aseară târziu.
Am încremenit.
— Ce?..
— Mi-a găsit numărul în telefonul vechi al fiului dumneavoastră. Plângea. A spus că se teme pentru dumneavoastră.
Mi-au usturat ochii.
Ea înțelesese tot.
Cu mult înaintea mea.
Ioana mi-a atins ușor mâna.
— A auzit discuții. Fiul dumneavoastră voia ca după sosire să obțină tutela asupra dumneavoastră. Apoi să vă ducă într-un centru închis.
Mi-am acoperit gura cu palma.
Nu mai aveam aer.
— Nu… nu…
— Ascultați-mă cu atenție, a spus Ioana ferm. Acum cel mai important este să dispăreți înainte ca el să vă declare oficial dispărută sau instabilă.
Telefonul din mâna mea a vibrat din nou.
Pe ecran a apărut numele fiului meu.
Am respins apelul.
Și în aceeași clipă l-am văzut.
Apăruse la capătul coridorului.
Privirile noastre s-au întâlnit.
Fața fiului meu s-a schimbat pe loc.
— Mamă!
Am sărit în picioare.
Ioana m-a prins brusc de mână.
— Repede!
Am intrat pe ușa de serviciu.
În spate s-a auzit vocea fiului meu:
— Mamă, stai!
În glasul lui nu mai era grijă.
Doar furie.
Furie adevărată.
Aproape alergam pe coridorul îngust dintre încăperile de serviciu. Mi se învârtea capul.
— Unde mergem?..
— În parcare. Mașina mea e acolo.
În urmă s-au auzit pași.
Venea după noi.
— Mamă! Nu înțelegi ce faci!
Aproape am izbucnit în plâns.
Vocea aceea.
Vocea băiatului meu.
A fiului meu.
Îl iubisem toată viața.
Chiar și acum, o parte din mine voia să se oprească. Să-l asculte. Să-l creadă.
Dar în fața ochilor o vedeam pe nepoata mea.
Mâna ei mică.
Și bilețelul:
„Fugi”.
Am ieșit în fugă în parcare.
Ioana a apăsat telecomanda, iar mai în față au clipit farurile unei mașini vechi.
— Urcați!
M-am uitat înapoi.
Fiul meu ieșise deja afară.
Ne-a văzut.
Și a pornit spre noi.
— MAMĂ!
Oamenii din jur au început să se întoarcă.
— E bolnavă! a strigat el. Nu știe ce face!
Ceva în mine s-a prăbușit.
Iată.
Exact de asta mă temusem.
Începuse deja.
Ioana a deschis portiera.
— Urcați!
M-am strecurat în mașină cu mâinile tremurânde.
Fiul meu era deja foarte aproape.
— Mamă, te rog! a strigat. Faci o greșeală!
Pentru o secundă, privirile noastre s-au întâlnit.
Și deodată n-am mai văzut în fața mea fiul.
Ci un străin.
Rece.
Înspăimântat doar fiindcă planul lui se destrăma.
Ioana a apăsat brusc accelerația.
Mașina a țâșnit de pe loc.
Prin luneta din spate l-am văzut pe fiul meu rămânând în mijlocul parcării.
Nemișcat.
Uitându-se după noi.
Apoi și-a scos încet telefonul.
Și în clipa aceea am înțeles:
Nu se terminase.
Fiul meu mă ducea în România — îmi spusese că acolo voi putea începe din nou.
Ce moment incredibil!! Fotograful a surprins exact clipa! 