Dincolo de sticla aeroportului, oamenii continuau să se miște, ca într-un film mut. Cineva zâmbea, altcineva sorbea cafea, copiii își trăgeau părinții de mână. Iar fiul meu stătea lângă agenți și nu mai zâmbea.
Fața lui se schimbase.
Aspră.
Străină.
Mi-am ascuns repede telefonul în geantă și mi-am întors capul. Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că o pot auzi și ceilalți.
Un singur gând mi se învârtea în minte:
„Cine îmi trimite mesajele astea?”
Și de unde știa omul acela totul?
M-am ridicat încet de pe bancă și am pornit spre ieșirea din terminal. Îmi tremurau picioarele. Fiecare pas mă costa.
Telefonul a vibrat iar.
„Nu ieșiți pe intrarea principală”.
M-am oprit.
După o secundă a venit următorul mesaj:
„Luați-o la stânga. O să vedeți o cafenea cu firmă verde”.
M-am uitat instinctiv în jur.
În stânga chiar era o cafenea mică.
Mi s-a uscat gura.
Asta nu mai semăna deloc a glumă.
M-am îndreptat într-acolo, silindu-mă să nu privesc în urmă.
Înăuntru mirosea a cafea și a plăcinte calde. Câțiva oameni stăteau la mese cu laptopurile deschise. O fată tânără, de la tejghea, își plimba absent degetul pe telefon.
M-am așezat în colțul cel mai retras.
Telefonul a prins din nou viață.
„Nu ridicați capul. Vă caută”.
Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării.
Și totuși n-am rezistat. Am privit cu grijă pe fereastră.
Fiul meu ieșise cu pași repezi în sala mare a aeroportului, însoțit de agenții de securitate. Vorbea ceva pe un ton iritat și se uita mereu în toate părțile.
Chiar mă căuta.
Nu ca un fiu speriat.
Ci ca un om căruia îi scăpa situația de sub control.
Mi-am plecat brusc ochii.
Și atunci mi-am amintit încă un lucru ciudat.
Cu două săptămâni înainte, insistase să nu-mi mai folosesc cardul bancar.
— În Italia oricum îți vor face altul, îmi spusese. Lasă că plătesc eu deocamdată tot ce trebuie.
Atunci păruse grijă.
Acum nu mai părea deloc.
Telefonul a vibrat din nou.
„Ați vândut casa acum o lună, nu-i așa?”
Am strâns telefonul atât de tare, încât m-au durut degetele.
De unde știa?
Mesajul următor a venit aproape imediat.
„După sosirea în Italia trebuiau să vă ducă într-un centru privat pentru vârstnici”.
Centru.
Mi s-a făcut negru în fața ochilor.
Fiul meu vorbise, într-adevăr, despre „o casă liniștită, cu îngrijire medicală”. Dar o spusese atât de frumos, atât de sigur pe el…
„Acolo sunt medici foarte buni”.
„Acolo vei fi în siguranță”.
„Acolo se va avea grijă de tine”.
Atunci îmi fusese chiar rușine de propriile îndoieli.
Acum, frica mi se strângea în piept ca o mână rece.
A sosit un alt mesaj.
„Verificați buzunarul interior al mapei”.
Am deschis geanta în grabă și am scos actele. Degetele abia mă mai ascultau.
În buzunarul transparent din interior era, într-adevăr, încă o foaie împăturită.
Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată.
Când am desfăcut hârtia, am simțit că mi se taie pământul de sub picioare.
Era un document medical.
Cu numele meu.
Iar în dreptul diagnosticului scria:
„Tulburare cognitivă progresivă”.
Am uitat să respir.
Nu.
Așa ceva nu se putea.
Nimeni nu-mi pusese vreodată un asemenea diagnostic.
Niciodată.
Numele medicului nu-mi spunea nimic.
Și atunci am înțeles, în sfârșit.
Dacă un om este declarat oficial incapabil să ia decizii…
Pierde tot.
Banii.
Bunurile.
Libertatea.
Mi s-a făcut rău.
În fața ochilor mi s-au aprins, una după alta, amintiri pe care le împinsesem deoparte.
Fiul meu vorbea tot mai des în locul meu.
Mă întrerupea în conversații.
Îmi corecta vorbele de față cu alții.
— Mama se cam încurcă în ultimul timp.
— Mai uită lucruri.
— Îi e greu singură.
Oamenii dădeau din cap cu milă.
Iar eu râdeam împreună cu ei.
Ca o oarbă naivă.
Telefonul s-a luminat iar.
„Pregătea asta de multă vreme”.
Mi-au tremurat buzele.
„Cine sunteți?” am tastat repede.
Răspunsul nu a venit imediat.
A trecut un minut.
Apoi încă unul.
În cele din urmă, ecranul s-a aprins.
„Un prieten”.
Prieten.
Cuvântul acela nu lămurea nimic.
Am privit cu prudență afară din cafenea.
Fiul meu nu se mai vedea.
Dar neliniștea din mine a crescut și mai mult.
Simțeam că este undeva aproape.
Telefonul a vibrat iar.
„Ieșiți pe coridorul de serviciu de lângă toalete”.
„Acolo va fi o femeie cu eșarfă albastră”.
„Ea vă va ajuta”.
Am rămas nemișcată.
Părea nebunesc.
Dar și mai nebunesc ar fi fost să mă întorc.
M-am ridicat încet de la masă.
Mâinile îmi rămăseseră reci ca gheața.
Pe coridorul de lângă toalete aproape că nu era nimeni. Doar o femeie de serviciu spăla podeaua, iar un bărbat vorbea la telefon.
Și femeia.
Eșarfa albastră.
Stătea pe un scaun și ținea în mână un pahar de cafea.
Când m-am apropiat, a spus încet:
— În sfârșit.
M-am oprit.
— Poftim?…
Și-a ridicat privirea spre mine.
Avea cam patruzeci și cinci de ani. Chip obosit. Ochi buni, dar neliniștiți.
— Nu rămâneți aici. Vă poate vedea.
— Cine sunteți?
Femeia s-a uitat repede în stânga și în dreapta.
— Mă numesc Ioana. Am lucrat ca îngrijitoare pentru vecinul dumneavoastră… domnul Stancu.
Numele mi s-a părut cunoscut.
Și deodată mi-am amintit.