Bătrânul care locuia lângă fiul meu.
Același om care murise iarna trecută.
— Înainte să moară, mi-a povestit câte ceva despre fiul dumneavoastră, a spus Ioana în șoaptă.
Mi s-a oprit respirația.
— Ce anume?
Ea a tăcut o clipă.
— Fiul dumneavoastră a mai făcut lucruri asemănătoare.
Lumea parcă s-a clătinat în jurul meu.
— Ce?…
— Nu cu rude. Cu oameni în vârstă. Le câștiga încrederea, îi ajuta cu acte, cu mutări, cu îngrijire…
Mi s-au înmuiat picioarele.
— Nu… vă înșelați…
Dar chiar în timp ce rosteam asta, știam deja că nu.
Nu se înșela.
Ioana a oftat greu.
— Domnul Stancu îl bănuia de înșelătorii. Dar nu avea dovezi. Apoi a murit.
M-am așezat încet pe scaunul de lângă ea.
În capul meu era numai vuiet.
— De ce mă ajutați?
Ioana m-a privit drept în ochi.
— Pentru că nepoata dumneavoastră m-a sunat aseară târziu.
Am încremenit.
— Ce?…
— Mi-a găsit numărul în telefonul vechi al tatălui ei. Plângea. Mi-a spus că îi e frică pentru dumneavoastră.
Mi-au usturat ochii.
Înțelesese tot.
Cu mult înaintea mea.
Ioana mi-a atins ușor mâna.
— A auzit discuții. Fiul dumneavoastră voia ca după aterizare să ceară tutela asupra dumneavoastră. Apoi să vă ducă într-un centru închis.
Mi-am acoperit gura cu palma.
Nu mai aveam aer.
— Nu… nu…
— Ascultați-mă cu atenție, a spus Ioana ferm. Acum cel mai important este să dispăreți înainte să vă declare oficial dispărută sau lipsită de discernământ.
Telefonul din mâna mea a vibrat iar.
Pe ecran a apărut numărul fiului meu.
Am respins apelul.
Și în aceeași secundă l-am văzut.
Apăruse la capătul coridorului.
Privirile ni s-au întâlnit.
Fața lui s-a schimbat pe loc.
— Mamă!
Am sărit în picioare.
Ioana m-a prins brusc de mână.
— Repede!
Ne-am strecurat printr-o ușă de serviciu.
Din spate s-a auzit vocea fiului meu:
— Mamă, stai!
În vocea lui nu mai era nicio urmă de grijă.
Doar furie.
Furie adevărată.
Aproape alergam pe coridorul îngust dintre încăperile de serviciu. Mi se învârtea capul.
— Unde mergem?…
— În parcare. Mașina mea e acolo.
În urmă s-au auzit pași.
Venea după noi.
— Mamă! Nu înțelegi ce faci!
Mi-au dat lacrimile.
Vocea aceea.
Vocea băiatului meu.
A fiului meu.
Îl iubisem toată viața.
Chiar și atunci, o parte din mine voia să se oprească. Să-l asculte. Să-l creadă.
Dar în fața ochilor îmi stătea nepoata mea.
Mâna ei mică.
Și bilețelul:
„Fugi”.
Am ieșit în parcare.
Ioana a apăsat butonul cheii, iar undeva în față au clipit farurile unei mașini vechi.
— Urcați!
M-am întors.
Fiul meu tocmai ieșise afară.
Ne-a văzut.
Și a luat-o la fugă după noi.
— MAMĂ!
Oamenii din jur au început să întoarcă privirea.
— E bolnavă! a strigat el. Nu știe ce face!
Ceva s-a rupt în mine.
Asta era.
Exact de asta mă temusem.
Începuse deja.
Ioana a smucit portiera.
— Intrați!
M-am urcat în mașină cu mâinile tremurânde.
Fiul meu era deja foarte aproape.
— Mamă, te rog! a strigat el. Faci o greșeală!
Pentru o clipă, privirile noastre s-au întâlnit.
Și, dintr-odată, nu mi-am mai văzut fiul în față.
Ci un străin.
Rece.
Speriat doar pentru că planul lui se prăbușea.
Ioana a apăsat violent accelerația.
Mașina a țâșnit din loc.
Prin luneta din spate l-am văzut pe fiul meu rămânând în mijlocul parcării.
Nemişcat.
Privindu-ne cum ne îndepărtăm.
Apoi și-a scos încet telefonul.
Și în clipa aceea am înțeles:
Nu se terminase.