S-a dus în bucătărie și a scos din sertar un cutter ascuțit, cu lamă lată. Inima îi bătea fără niciun motiv limpede undeva în gât, iar palmele i se umeziseră. Ioana s-a așezat în genunchi lângă sulul negru și a făcut prima tăietură adâncă. Folia a trosnit uscat, deschizându-se sub lamă. În nări a lovit-o imediat un miros ciudat, greu de suportat: praf vechi, naftalină și o urmă slabă, metalică.
A început să taie metodic, aproape furios, straturile de bandă puternică, smulgându-le în fâșii lungi. I-au trebuit aproape zece minute ca să elibereze complet țesătura. Într-adevăr, era un covor frumos și vechi: dens, greu, cu fir aspru, de un vișiniu adânc, străbătut de un ornament auriu complicat. Dar frumusețea lui nu mai conta pentru Ioana. Mijlocul sulului strâns avea o umflătură nefirească, făcând forma neregulată, ca și cum înăuntru s-ar fi ascuns un miez tare.
Și-a înfipt palmele în lâna vișinie și a împins cu toată puterea, desfășurând covorul peste podea.
S-a deschis cu o bufnitură grea, surdă, dezvăluind ceea ce fusese închis în el. Ioana s-a dat înapoi brusc, a scos un țipăt scurt de groază și s-a izbit dureros cu spatele de piciorul canapelei. Nu putea să creadă ce vedea. Sufrageria părea să se clatine și să se lungească în fața ochilor, iar în urechi îi răsuna un țiuit subțire, insuportabil.
Înăuntrul covorului era un trup omenesc.
Ioana nu a mai țipat. Sunetul dispăruse, ca și cum cineva ar fi stins întreaga lume odată cu lumina din cameră. Rămăsese pe jos, cu omoplații lipiți de canapea, privind lucrul aflat în fața ei. Covorul nu se desfăcuse complet, pentru că se oprise în comoda de sub televizor, dar fusese suficient. Din pliurile grele ale țesăturii vișinii ieșea o mână uscată, zbârcită. Degetele semănau cu rădăcinile unui copac bătrân, strâmbe, încovoiate nefiresc, cu unghii rupte. O parte din încheietură era acoperită de ceva cenușiu-maroniu, ca o piele veche, întinsă și uscată până la piatră.
Mirosul pe care Ioana îl luase la început drept o urmă metalică devenea acum cumplit de limpede. Nu era miros de rugină. Era miros de putrezire. Vechi, intrat în fibre, înăbușit de timp și de ambalajul strâns.
— Nu se poate, a șoptit ea fără sunet, doar mișcând buzele.
Dar trupul nu dispărea. Fusese acolo, în debaraua lor, în tot timpul în care ei luau micul dejun în bucătărie, în timp ce Mara învăța să meargă pe bicicletă, în timp ce Radu îi spunea „trăiește liniștită”. Trei ani. Trei ani blestemați sulul acela stătuse la doi pași de cutiile cu globuri de Crăciun, cu care ea și fiica ei împodobeau bradul.
Ioana și-a amintit deodată că Radu chemase pe cineva atunci ca să urce covorul. Cine era acel om? A început să răscolească febril prin amintiri. Un bărbat tânăr, parcă îl chema Doru. Acela care, la scurt timp după iarna aceea, își dăduse demisia pe neașteptate și plecase în alt oraș. Dispăruse de pe rețelele sociale, nu mai răspundea la telefon. Radu spusese atunci, fără să pară impresionat: „S-a săturat de domeniul nostru, s-a apucat de curse pe camion”. Ioana nu dăduse importanță.
Acum toate se adunau într-o singură imagine monstruoasă.
S-a forțat să se ridice. Genunchii îi tremurau, dar curiozitatea, mai puternică decât groaza, o împingea înainte. A ocolit covorul pe partea cealaltă, a prins marginea grea a țesăturii și, închizând ochii, a tras brusc spre ea.
Covorul s-a deschis cu totul.
Pe lâna pătată în nuanțe întunecate, maronii, zăcea un bărbat. Purta un costum scump, bleumarin, alcătuit cândva din sacou și pantaloni, dar materialul se rosese pe alocuri și părea lipit de trup. Fața… Ioana abia și-a înfrânt greața. Aproape că nu mai exista o față. Doar craniul acoperit de piele uscată, ca pergamentul, orbite adâncite și o grimasă încremenită, în care se vedea un dinte de aur pe maxilarul de sus. Părul, roșcat, lung și încâlcit, îi cădea peste umeri.
Roșcat. Radu avea părul șaten. Omul acesta avea altă culoare, altă statură, umeri mai largi, trup mai înalt.
Nu era Radu.
Ca hipnotizată, Ioana s-a lăsat din nou în genunchi lângă covor. Îi tremurau mâinile, dar și-a întins totuși degetele spre buzunarul interior al sacoului. Sub atingerea ei, materialul și pielea au cedat într-un fel grețos, scufundându-se parcă. A simțit ceva tare. Un portofel din piele. L-a tras afară cu greu și l-a deschis.
Înăuntru se afla un permis de conducere. Fotografia, desigur, nu mai avea aproape nicio legătură cu ceea ce rămăsese din om, dar numele și prenumele se citeau limpede.
Adrian Silviu Munteanu. Născut în 1978.
Ioana nu cunoscuse niciodată vreun Adrian Munteanu. Dar în aceeași clipă i-a venit în minte altceva: cu trei ani și jumătate în urmă, când ea și Radu abia se uitau după apartamentul acesta, agenta imobiliară le spusese în treacăt că fostul proprietar era un antreprenor care vânduse locuința pe neașteptate și plecase în străinătate. „Se zice că i-au mers brusc foarte bine afacerile, s-a mutat în Cipru”, povestise femeia atunci, vorbăreață și zâmbitoare.