Acum Ioana înțelese ale cui afaceri merseseră, de fapt, bine. Și cine „se mutase în Cipru” cu adevărat.
Radu, soțul ei calm, ordonat, bărbatul acela cu dosare aranjate și bonuri păstrate în sertare, omorâse un om. Îi luase apartamentul, poate și banii, poate actele? Nu, nu, Radu rămăsese Radu. Avea propriul buletin, propriul CNP, propriul cod fiscal. Atunci folosise pur și simplu dispariția proprietarului ca să se îmbogățească? Sau Adrian fusese partenerul lui, complicele lui, omul care trebuia redus la tăcere după ce nu mai era util?
Camera se învârtea încet. Ioana stătea pe podeaua sufrageriei, lângă covorul desfăcut și rămășițele omenești, în timp ce afară soarele strălucea puternic, păsările ciripeau, iar lumea continua să se poarte ca și cum nimic nu se întâmplase.
Telefonul i-a vibrat în buzunarul blugilor. A tresărit violent, l-a scos și a văzut un mesaj de la un număr necunoscut. Textul era scurt, dar fiecare cuvânt părea scris cu gheață:
„Sper că ai găsit deja tot. Acum înțelegi de ce am plecat și de ce v-am lăsat apartamentul. Nu a fost generozitate, Ioana. A fost plata pentru tăcerea ta. Ai două zile să hotărăști: ori mergi la poliție și le povestești tuturor cum ai trăit zece ani cu un ucigaș, cum ai dormit cu el în același pat și cum i-ai născut copilul — iar atunci Mara nu va mai avea niciodată tată, ci doar o pensie de urmaș și stigmatul de fiică a unui monstru pentru tot restul vieții. Ori îmi accepți darul, taci și mergi mai departe. Covorul îl poți arunca. Trupul îl voi lua eu mai târziu. Alegerea este a ta. P.S. Te iubesc. Te-am iubit mereu. Iartă-mă.”
Ioana a citit mesajul de trei ori. Apoi încă o dată. Telefonul i-a alunecat din palmă și a căzut direct pe covor, lângă mâna uscată a bărbatului mort, iar ea a început să râdă încet, fără glas. Nu era nimic vesel în râsul acela. Era doar înțelegerea faptului că viața ei obișnuită, limpede, previzibilă se sfârșise chiar atunci. Iar în locul ei începea ceva pentru care nu exista niciun nume.
Și-a ridicat privirea spre tavan, ca și cum de acolo ar fi putut veni un răspuns. Dar nu era niciun răspuns. Era numai o tăcere densă, lipicioasă, și mirosul morții, care părea că intrase pentru totdeauna în pereți, în mobilă, în aer și în tot ce mai rămăsese din casa ei.