Prietenele i-au repetat, pe rând și în cor, același lucru: „Bucură-te, proasto! Măcar ai dat peste un bărbat care nu se târăște prin tribunale pentru chiloți, linguri și metri pătrați!”. Numai că pe Ioana generozitatea aceea bruscă nu o bucura deloc. O îngrozea. Radu nu fusese niciodată un om dezinteresat. Ani întregi calculase întreținerea până la ultimul leu, putea începe o discuție apăsătoare pentru o mie de lei pe care ea îi cheltuise pe o rochie, urmărea reducerile cu o atenție aproape bolnăvicioasă. Iar acum îi lăsa, fără să clipească, un apartament scump, evaluat la aproape un milion și jumătate de lei? Fără proces, fără târguială, fără reproș? Era ceva strâmb acolo, ceva artificial, fals, care zgâria pe dinăuntru ca o muchie de sticlă.
Au trecut exact șase luni. Mara a suportat greu plecarea tatălui, însă Radu părea că le ștersese aproape complet din existența lui. Suna strict o dată pe lună, câte cinci minute, punând întrebări cuminți și reci despre sănătate, grădiniță și facturi. Pensia alimentară o vira la timp, iar sumele erau atât de mari, încât nu se potriveau deloc cu salariul lui oficial de om din logistică, din care trăiseră înainte. Ioana încerca să nu se scufunde. S-a aruncat în muncă, lua programări suplimentare, rămânea peste program, pentru că întoarcerea în apartament devenea, cu fiecare seară, tot mai greu de îndurat.
Casa o apăsa ca o povară vie. Fiecare colț păstra fantome. Aici lipiseră împreună tapetul, în bucătăria aceasta aleseseră corpul de iluminat, pe holul acesta Radu o ținuse pe Mara de mânuțe când făcuse primii pași nesiguri. Într-un weekend cald, după ce și-a dus fetița la bunica ei, la țară, Ioana și-a spus, în sfârșit, că ajunge. Trebuia să curețe casa de urmele lui, altfel avea să înnebunească încet, în mijlocul lucrurilor care îi aminteau că fusese fericită fără să știe cu cine.
A început ordonat, cu toate obiectele lui uitate: cămăși vechi, unelte împrăștiate într-o ladă de pe balconul închis, colecția ridicolă de halbe de bere aduse din diferite țări. Le-a pus în saci mari, negri, de gunoi. Spre seară a ajuns la debara. Era o încăpere îngustă, dar adâncă, întunecată, aflată la capătul holului lung și plină până la refuz de cutii cu globuri de Crăciun, încălțăminte de sezon, geamantane stricate și borcane goale. Ioana a aprins becul slab din tavan, a strănutat când praful s-a ridicat în aer și a început să scoată lucrurile unul câte unul. Voia să elibereze locul, să pună acolo bicicleta Marei și materialele ei de lucru, să nu mai rămână nimic din viața aceea veche, aglomerată și mincinoasă.
După ce a tras pe hol trei cutii grele cu nimicuri uitate, a ajuns, în sfârșit, la cel mai îndepărtat colț al debaralei. Acolo, rezemat de perete și prins în spate de o comodă veche, masivă, fără sertare, se afla un obiect înalt, înfășurat strâns în folie neagră de construcții și legat în mai multe straturi cu bandă adezivă gri, lată, armată.
Ioana s-a încruntat și și-a șters fruntea transpirată cu dosul palmei. S-a apropiat și a trecut mâna peste pachetul ciudat. Sub folie, după formă și după textura tare, se ghicea fără îndoială un covor. Aproape doi metri lungime, neobișnuit de greu, rulat atât de strâns, încât părea împietrit.
Din memorie i-a ieșit brusc la suprafață o seară de acum vreo trei ani. Radu venise acasă târziu, aproape de miezul nopții, împreună cu un cunoscut pe care îl rugase să-l ajute să urce în apartament sulul acela. Amândoi gâfâiau și înjurau printre dinți. La întrebarea ei somnoroasă, „ce mai e și grozăvia asta?”, el îi răspunsese cu ochii aprinși de încântare: „Îți dai seama, am prins pe aproape nimic un covor persan adevărat, lucrat manual! A murit bunicul șefului, iar familia vinde tot ce a rămas. Acum nu se potrivește deloc cu mobila noastră, dar îl băgăm în debara până ne luăm, cândva, casa noastră la marginea orașului, bine?”.
Atunci, Ioana, epuizată, doar ridicase din umeri. Radu avea des entuziasme neașteptate pentru „ocazii” și „afaceri bune”. Covorul fusese împins în fundul debaralei, ascuns apoi de cutii și lăzi, iar ea îl uitase complet ani la rând.
Acum însă, privind coconul acela prăfuit și negru, a simțit un fior rece coborându-i pe șira spinării. De ce Radu, atât de ordonat și atât de zgârcit până la povestea divorțului, nu își luase „covorul persan adevărat, lucrat manual”, care, după toate probabilitățile, valora mulți bani? De ce îl lăsase să zacă în praf, în același apartament scump pe care îl cedase fără luptă?
O dorință bruscă, aproape dureroasă, a împins-o să apuce folia. Ioana a încercat să tragă sulul pe hol, la lumină. Pachetul era îngrozitor de greu. Chiar și ea, femeie puternică, obișnuită să care cutii cu vopsele și produse profesionale, abia l-a putut mișca. Trăgându-l de-a târâșul, zgâriind parchetul deschis la culoare și respirând tot mai greu, a reușit să-l aducă până în mijlocul sufrageriei.