Următoarele câteva zile s-au transformat într-un spectacol complet al absurdului. Doamna Doina apărea în fiecare seară, muta vazele dintr-un loc în altul și critica nuanța pernelor mele de pe canapea. Radu se plimba prin apartament ca un păun și le povestea prietenilor la telefon ce recepție luxoasă organizează. „Da, frate, o să fie la nivel. Femeile mele se ocupă.”
„Femeile mele.” M-a trecut un fior de greață.
Punctul culminant a fost sosirea „designerului” — o prietenă a doamnei Doina, care a declarat cu o siguranță de profesor universitar că, pentru atmosferă festivă, oglinzile mele trebuie acoperite cu folie de aluminiu.
— Reflectă negativul, predica prietena, o femeie cu o bască ce semăna cu un dovleac decorativ călcat de roată.
— Singurul negativ care are nevoie să fie reflectat aici posedă chei de la apartamentul meu, am mormăit eu.
— Ce-ai spus? a mijit ochii soacra mea.
— Spuneam că folia e o soluție genială. Se simte imediat amploarea. Facem și căciulițe din ea? Ca să nu se întrerupă legătura cu cosmosul?
Prietena s-a simțit insultată, doamna Doina m-a declarat obraznică, iar seara Radu mi-a servit propria lui reprezentație dramatică.
— O umilești pe mama! striga el, fluturând din mâini. Dacă nu-ți ceri scuze imediat și nu începi să te ocupi de piftie, eu… eu pun problema pe muchie de cuțit!
— Pune-o, am dat eu din cap. Numai cu grijă, să nu cedeze muchia sub greutate.
Și exact atunci a făcut greșeala principală.
— Știi ceva? Radu și-a îngustat ochii. Mama are dreptate. Da, apartamentul e pe numele tău, dar noi suntem căsătoriți. Asta înseamnă că toată familia are drept moral asupra lui. Așa că ori accepți regulile noastre, ori… demonstrezi că nu ești soția mea, ci doar o colegă de apartament.
Acesta a fost un ultimatum. Era convins că mă voi speria și voi alerga să cumpăr carne pentru piftie.
Am zâmbit. Larg. Aproape tandru.
— Bine, Radu. Ai dreptate. Am fost egoistă. Mă ocup eu de tot. O să fie totul stabilit cu mama.
În cele trei zile care au urmat, am jucat rolul nurorii perfecte. Dădeam din cap, zâmbeam, mă minunam de ideile soacrei mele.
— Și tortul? se îngrijora doamna Doina.
— Va fi cel mai bun tort din oraș, am asigurat-o. De autor.
— Dar invitații? L-am chemat și pe nea Gheorghe cu acordeonul!
— Acordeonul e minunat. Blocul de beton e făcut special pentru acustică live.
În dimineața zilei de sărbătoare m-am trezit înaintea tuturor. Radu încă dormea, probabil scufundat în vise despre propria importanță. Mi-am strâns încet valiza. Am luat laptopul, actele și ficusul meu preferat.
Pe masa din bucătărie am lăsat un plic. Înăuntru se aflau planul detaliat al evenimentului și cheile.
Am ieșit din bloc, am urcat într-un taxi și am plecat spre un hotel-spa de la munte, unde îmi rezervasem din timp un apartament pentru trei zile. Mi-am închis telefonul, după ce am trimis un singur mesaj în grupul comun al lui Radu și al mamei lui.
La ora 14:00, când invitații ar fi trebuit deja să înceapă să apară, eu stăteam în jacuzzi.
Și îmi imaginam foarte limpede ce se întâmpla acasă.
Iată-l pe Radu trezindu-se. Merge să caute micul dejun. Mic dejun nu există.
Apoi găsește plicul. Îl deschide. Citește:
*„Dragul meu soț și stimată doamnă Doina!
Fiindcă v-ați dorit atât de mult ca totul să fie stabilit cu mama, îi predau solemn conducerea evenimentului.
Produsele nu sunt cumpărate. Mama spunea doar că mâncarea făcută în casă e mereu mai bună, iar mâinile ei sunt de aur. Am decis să nu stau în calea talentului.
Masa nu este aranjată. Mama susținea că servirea reflectă sufletul gospodinei. Nu vreau să impun sărbătorii dumneavoastră estetica mea „lipsită de suflet”.
Invitații sunt așteptați la 15:00. Nea Gheorghe, acordeonistul, a rugat să vi se transmită că el recunoaște doar coniacul.
P.S. Am plecat să-mi caut înțelepciunea de femeie. Se spune că trăiește acolo unde unui bărbat nu trebuie să i se explice că soția nu este un multicooker cu funcție de card bancar.
Vă pup, Anca.”*
Când am pornit telefonul seara, mă așteptau 48 de apeluri pierdute de la Radu și 12 de la doamna Doina.
Mesajele vocale erau opere de artă. La început amenințări. Apoi neliniște. După aceea, panică în stare pură.
— Anca, tu ești întreagă la minte?! Au venit oamenii! Tanti Viorica e deja aici!
— Anca, asta e o josnicie! Am comandat pizza, dar curierul nu găsește scara!
— Anca, nea Gheorghe și-a rupt acordeonul, pentru că Radu n-a făcut rost de coniac!
Iar ultimul, de la Radu, era șoptit — după ecou, probabil din baie:
— Iubi, de ce ai făcut așa? Mama plânge. Tanti Viorica zice că suntem rușinea familiei și niște sărăntoci. Întoarce-te, te rog. Spăl eu tot.
Nu i-am răspuns.
M-am întors acasă după trei zile. În apartament era liniște, dar mirosea a alcool stătut, salam ieftin și înfrângere.
Radu stătea la masa din bucătărie, cu capul prins în palme. Arăta de parcă Napoleon nu doar pierduse la Waterloo, ci își rătăcise și cizmele pe drumul de întoarcere.
— Te-ai întors, a spus el răgușit.