— M-am întors la mine acasă, am precizat eu. Ce cauți tu aici, în schimb, e o întrebare interesantă.
— Mama nu mai vorbește cu mine. A spus că n-am fost în stare să-i organizez o sărbătoare demnă. Că am făcut-o de râs în fața rudelor.
Mi-am turnat un pahar cu apă.
— Uimitor. Doar stabiliserăți totul.
— Anca, a fost crud. Ne-ai întins o cursă.
— Nu, dragule. Eu doar am predat atribuțiile. Îți plac formulările de afaceri, nu? V-am oferit libertate completă. Ați vrut o petrecere după regulile voastre și ați primit-o. Iar faptul că regulile voastre nu funcționează fără resursele mele este, din păcate, economie dură.
Radu a încercat să adopte o postură demnă.
— Eu nu pot așa! Sunt bărbat! Cer respect!
— Respectul, Rădule, am spus eu așezându-mă în fața lui și privindu-l direct în ochi, nu înseamnă ca toată lumea să dea din cap în tăcere în timp ce tu rostești prostii festive. Respectul există atunci când declarațiile tale se potrivesc cu faptele tale. Iar deocamdată… eu nici nu mi-am despachetat valiza. Pot să te ajut să o faci pe a ta. Mama probabil îți duce dorul. La ea e renovare, aură nouă, condiții ideale pentru un exemplar atât de rar.
A plecat după o oră. A încercat să trântească ușa cu zgomot, dar amortizorul a închis-o lin, lipsindu-l de ultimul punct teatral.
Am rămas singură. În liniște. Am dezlipit folia de aluminiu de pe oglindă. Din reflexie mă privea o femeie care, poate, nu știe să facă piftie perfectă pentru patruzeci de persoane, dar știe foarte bine să-și pregătească propria viață.
Și știți ce vă spun?
Nu vă temeți niciodată să fiți „cea rea” pentru cei care s-au obișnuit să vă folosească bunătatea drept combustibil pentru orgoliul lor.
De atunci, Radu locuiește la mama lui. Se spune că încă încearcă să afle cine e vinovat pentru „catastrofa secolului”. Iar eu… eu mi-am cumpărat perdele noi. Nu bej. Turcoaz aprins. Fiindcă este culoarea mării, a libertății și a absenței totale a rudelor din Botoșani în sufrageria mea.