„Eu și mama am pus deja totul la punct”, a anunțat Radu, netezindu-și manșetele unor butoni pe care, desigur, nu-i avea. Gestul în sine era spectaculos, probabil exersat în fața unui public imaginar, însă în sufrageria apartamentului nostru cu două camere luat pe credit și în tricoul lui lălâi de casă, scena semăna mai degrabă cu încercarea unui hamster de a poza în tigru înainte să sară peste o prăpastie.
Mi-am ridicat ochii din laptop și mi-am scos ochelarii fără grabă.
— Radu, am spus eu, acum îți reamintesc o lege elementară a căsniciei noastre, pe care se pare că ai chiulit-o la fel de sigur cum ai chiulit cursurile de rezistența materialelor. Când ceva se stabilește fără mine, nu se numește înțelegere. Se numește iluzie.
Soțul meu și-a dat ochii peste cap cu atâta avânt, încât pentru o clipă m-am temut că poate chiar va zări acolo un creier. Deși, judecând după ultimele evenimente, cel mai probabil ar fi găsit o sală goală cu acustică excelentă.
— Anca, iar te legi de nimicuri. Mama vrea doar să-și sărbătorească frumos aniversarea. La ea acasă e renovare, nu e atmosferă de petrecere și nici loc destul. La noi, în schimb, e spațiu, lumină, energie de prosperitate!
Acea vestită „energie de prosperitate” din apartamentul nostru era ținută în viață exclusiv de cele două proiecte ale mele și de talentul meu de a nu arunca banii pe prostii, gen „ionizatoare miraculoase de apă”, pe care Radu, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, cheltuia jumătate din salariul lui de agent de vânzări pentru ceva atât de important, încât nimeni nu reușea să explice la ce folosea.
— Aniversarea? am întrebat eu. Vorbim despre aceea la care doamna Doina vrea să invite „doar pe cei apropiați”, adică vreo patruzeci de oameni, inclusiv pe mătușa de gradul trei din Botoșani care data trecută a încercat să plece cu lingurițele mele, fiindcă, citez, „stăteau nesupravegheate”?
— Asta se numește spirit gospodăresc! a ridicat Radu solemn un deget. Și, în general, mama a spus că tu, ca o adevărată stăpână a casei, o să-ți arăți cu bucurie priceperea culinară. E o onoare, Anca. O contribuție la capitalul familiei!
— Contribuție e atunci când investești ceva și, mai târziu, primești un câștig. Când bagi bani, timp și nervi, iar la final primești un munte de farfurii murdare și observații despre maioneză, asta nu mai e investiție. E ajutor umanitar pentru invadatori.
Radu s-a ofensat. El, în general, suporta foarte greu momentele în care foloseam logica. În universul lui, unde el era un strateg de afaceri neînțeles, iar mama lui o femeie sfântă cu licență pe viață pentru dreptate, logica era tratată cam ca vrăjitoria.
— Ești lipsită de suflet, a pronunțat el verdictul și a încercat să se retragă măreț spre bucătărie, dar și-a agățat buzunarul pantalonilor de casă în clanța ușii. S-a auzit un pârâit scurt. Măreția i s-a dezumflat pe loc. — Fir-ar! Asta e din cauza energiei tale negative!
— Nu e energie, dragule. E fizică. Și tricot ieftin.
A doua zi, în apartamentul nostru a plutit, bineînțeles fără să sune la ușă — avea chei „pentru orice eventualitate”, eventualitate care, nu știu cum, apărea de trei ori pe săptămână — doamna Doina.
— Anca, a început ea, fără să se obosească măcar să salute, perdelele trebuie scoase. Sunt sumbre. Eu am aniversare, am nevoie de sărbătoare pentru suflet, nu de minimalismul ăsta al oamenilor săraci cu duhul.
Am luat liniștită o gură de cafea.
— Doamnă Doina, minimalismul e atunci când omul nu are nimic. Când omul are gust și nu simte nevoia să-și îmbrace geamurile în draperii prăfuite cu ciucuri aurii din epoca apocalipsei mobilierului, asta se numește stil.
Mi-am trecut privirea peste lista pe care mi-o întinsese. Cantitatea de mâncare de acolo ar fi ajuns pentru un banchet la căminul cultural din cartier.
Doamna Doina a râs, făcând să-i zornăie mărgelele grele de la gât.
— Ce catering, draga mea? Radu trece acum printr-o etapă mai delicată. Iar tu ești soția lui. Datoria ta e să ții spatele familiei. Nici măcar nu-ți cer un cadou în bani. Doar pregătește masa. Produsele, fie, le cumpără Radu.
— Deci, am spus eu, împăturind cu grijă lista într-o formă care semăna cu un avion de hârtie, eu ar trebui să-mi iau două zile libere pe banii mei, să stau douăzeci de ore lângă aragaz, apoi să servesc patruzeci de persoane, să ascult că piftia nu tremură suficient de patriotic și, la final, să spăl un lanț muntos de veselă?
— Asta înseamnă familie! a țipat Radu, apărând din baie. De ce transformi totul în ore și efort? Unde e înțelepciunea ta de femeie?
— Înțelepciunea de femeie, Rădule, constă în capacitatea de a deosebi familia de parazitism. În natură, de exemplu, există ciuperca cordyceps. Probabil și ea crede că are o relație foarte apropiată cu furnica. Până când o mănâncă pe dinăuntru.
Radu s-a înroșit. Se vedea că voia să spună ceva înălțător, a început cu fraza: „Femeia este un vas…”, dar s-a înecat imediat cu propria salivă și a tușit.
— Vasul pare cam plin, am observat eu.