„Eu și mama am pus deja totul la punct”, a anunțat Radu, netezindu-și manșetele unor butoni pe care, desigur, nu-i avea. Gestul în sine era spectaculos, probabil exersat în fața unui public imaginar, însă în sufrageria apartamentului nostru cu două camere luat pe credit și în tricoul lui lălâi de casă, scena semăna mai degrabă cu încercarea unui hamster de a poza în tigru înainte să sară peste o prăpastie.
Mi-am ridicat ochii din laptop și mi-am scos ochelarii fără grabă.
— Radu, am spus eu, acum îți reamintesc o lege elementară a căsniciei noastre, pe care se pare că ai chiulit-o la fel de sigur cum ai chiulit cursurile de rezistența materialelor. Când ceva se stabilește fără mine, nu se numește înțelegere. Se numește iluzie.
Soțul meu și-a dat ochii peste cap cu atâta avânt, încât pentru o clipă m-am temut că poate chiar va zări acolo un creier. Deși, judecând după ultimele evenimente, cel mai probabil ar fi găsit o sală goală cu acustică excelentă.
— Anca, iar te legi de nimicuri. Mama vrea doar să-și sărbătorească frumos aniversarea. La ea acasă e renovare, nu e atmosferă de petrecere și nici loc destul. La noi, în schimb, e spațiu, lumină, energie de prosperitate!
Acea vestită „energie de prosperitate” din apartamentul nostru era ținută în viață exclusiv de cele două proiecte ale mele și de talentul meu de a nu arunca banii pe prostii, gen „ionizatoare miraculoase de apă”, pe care Radu, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, cheltuia jumătate din salariul lui de agent de vânzări pentru ceva atât de important, încât nimeni nu reușea să explice la ce folosea.
— Aniversarea? am întrebat eu. Vorbim despre aceea la care doamna Doina vrea să invite „doar pe cei apropiați”, adică vreo patruzeci de oameni, inclusiv pe mătușa de gradul trei din Botoșani care data trecută a încercat să plece cu lingurițele mele, fiindcă, citez, „stăteau nesupravegheate”?
— Asta se numește spirit gospodăresc! a ridicat Radu solemn un deget. Și, în general, mama a spus că tu, ca o adevărată stăpână a casei, o să-ți arăți cu bucurie priceperea culinară. E o onoare, Anca. O contribuție la capitalul familiei!
— Contribuție e atunci când investești ceva și, mai târziu, primești un câștig. Când bagi bani, timp și nervi, iar la final primești un munte de farfurii murdare și observații despre maioneză, asta nu mai e investiție. E ajutor umanitar pentru invadatori.
Radu s-a ofensat. El, în general, suporta foarte greu momentele în care foloseam logica. În universul lui, unde el era un strateg de afaceri neînțeles, iar mama lui o femeie sfântă cu licență pe viață pentru dreptate, logica era tratată cam ca vrăjitoria.
— Ești lipsită de suflet, a pronunțat el verdictul și a încercat să se retragă măreț spre bucătărie, dar și-a agățat buzunarul pantalonilor de casă în clanța ușii. S-a auzit un pârâit scurt. Măreția i s-a dezumflat pe loc. — Fir-ar! Asta e din cauza energiei tale negative!
— Nu e energie, dragule. E fizică. Și tricot ieftin.
A doua zi, în apartamentul nostru a plutit, bineînțeles fără să sune la ușă — avea chei „pentru orice eventualitate”, eventualitate care, nu știu cum, apărea de trei ori pe săptămână — doamna Doina.
— Anca, a început ea, fără să se obosească măcar să salute, perdelele trebuie scoase. Sunt sumbre. Eu am aniversare, am nevoie de sărbătoare pentru suflet, nu de minimalismul ăsta al oamenilor săraci cu duhul.
Am luat liniștită o gură de cafea.
— Doamnă Doina, minimalismul e atunci când omul nu are nimic. Când omul are gust și nu simte nevoia să-și îmbrace geamurile în draperii prăfuite cu ciucuri aurii din epoca apocalipsei mobilierului, asta se numește stil.
Mi-am trecut privirea peste lista pe care mi-o întinsese. Cantitatea de mâncare de acolo ar fi ajuns pentru un banchet la căminul cultural din cartier.
Doamna Doina a râs, făcând să-i zornăie mărgelele grele de la gât.
— Ce catering, draga mea? Radu trece acum printr-o etapă mai delicată. Iar tu ești soția lui. Datoria ta e să ții spatele familiei. Nici măcar nu-ți cer un cadou în bani. Doar pregătește masa. Produsele, fie, le cumpără Radu.
— Deci, am spus eu, împăturind cu grijă lista într-o formă care semăna cu un avion de hârtie, eu ar trebui să-mi iau două zile libere pe banii mei, să stau douăzeci de ore lângă aragaz, apoi să servesc patruzeci de persoane, să ascult că piftia nu tremură suficient de patriotic și, la final, să spăl un lanț muntos de veselă?
— Asta înseamnă familie! a țipat Radu, apărând din baie. De ce transformi totul în ore și efort? Unde e înțelepciunea ta de femeie?
— Înțelepciunea de femeie, Rădule, constă în capacitatea de a deosebi familia de parazitism. În natură, de exemplu, există ciuperca cordyceps. Probabil și ea crede că are o relație foarte apropiată cu furnica. Până când o mănâncă pe dinăuntru.
Radu s-a înroșit. Se vedea că voia să spună ceva înălțător, a început cu fraza: „Femeia este un vas…”, dar s-a înecat imediat cu propria salivă și a tușit.
— Vasul pare cam plin, am observat eu.
Următoarele câteva zile s-au transformat într-un spectacol complet al absurdului. Doamna Doina apărea în fiecare seară, muta vazele dintr-un loc în altul și critica nuanța pernelor mele de pe canapea. Radu se plimba prin apartament ca un păun și le povestea prietenilor la telefon ce recepție luxoasă organizează. „Da, frate, o să fie la nivel. Femeile mele se ocupă.”
„Femeile mele.” M-a trecut un fior de greață.
Punctul culminant a fost sosirea „designerului” — o prietenă a doamnei Doina, care a declarat cu o siguranță de profesor universitar că, pentru atmosferă festivă, oglinzile mele trebuie acoperite cu folie de aluminiu.
— Reflectă negativul, predica prietena, o femeie cu o bască ce semăna cu un dovleac decorativ călcat de roată.
— Singurul negativ care are nevoie să fie reflectat aici posedă chei de la apartamentul meu, am mormăit eu.
— Ce-ai spus? a mijit ochii soacra mea.
— Spuneam că folia e o soluție genială. Se simte imediat amploarea. Facem și căciulițe din ea? Ca să nu se întrerupă legătura cu cosmosul?
Prietena s-a simțit insultată, doamna Doina m-a declarat obraznică, iar seara Radu mi-a servit propria lui reprezentație dramatică.
— O umilești pe mama! striga el, fluturând din mâini. Dacă nu-ți ceri scuze imediat și nu începi să te ocupi de piftie, eu… eu pun problema pe muchie de cuțit!
— Pune-o, am dat eu din cap. Numai cu grijă, să nu cedeze muchia sub greutate.
Și exact atunci a făcut greșeala principală.
— Știi ceva? Radu și-a îngustat ochii. Mama are dreptate. Da, apartamentul e pe numele tău, dar noi suntem căsătoriți. Asta înseamnă că toată familia are drept moral asupra lui. Așa că ori accepți regulile noastre, ori… demonstrezi că nu ești soția mea, ci doar o colegă de apartament.
Acesta a fost un ultimatum. Era convins că mă voi speria și voi alerga să cumpăr carne pentru piftie.
Am zâmbit. Larg. Aproape tandru.
— Bine, Radu. Ai dreptate. Am fost egoistă. Mă ocup eu de tot. O să fie totul stabilit cu mama.
În cele trei zile care au urmat, am jucat rolul nurorii perfecte. Dădeam din cap, zâmbeam, mă minunam de ideile soacrei mele.
— Și tortul? se îngrijora doamna Doina.
— Va fi cel mai bun tort din oraș, am asigurat-o. De autor.
— Dar invitații? L-am chemat și pe nea Gheorghe cu acordeonul!
— Acordeonul e minunat. Blocul de beton e făcut special pentru acustică live.
În dimineața zilei de sărbătoare m-am trezit înaintea tuturor. Radu încă dormea, probabil scufundat în vise despre propria importanță. Mi-am strâns încet valiza. Am luat laptopul, actele și ficusul meu preferat.
Pe masa din bucătărie am lăsat un plic. Înăuntru se aflau planul detaliat al evenimentului și cheile.
Am ieșit din bloc, am urcat într-un taxi și am plecat spre un hotel-spa de la munte, unde îmi rezervasem din timp un apartament pentru trei zile. Mi-am închis telefonul, după ce am trimis un singur mesaj în grupul comun al lui Radu și al mamei lui.
La ora 14:00, când invitații ar fi trebuit deja să înceapă să apară, eu stăteam în jacuzzi.
Și îmi imaginam foarte limpede ce se întâmpla acasă.
Iată-l pe Radu trezindu-se. Merge să caute micul dejun. Mic dejun nu există.
Apoi găsește plicul. Îl deschide. Citește:
*„Dragul meu soț și stimată doamnă Doina!
Fiindcă v-ați dorit atât de mult ca totul să fie stabilit cu mama, îi predau solemn conducerea evenimentului.
Produsele nu sunt cumpărate. Mama spunea doar că mâncarea făcută în casă e mereu mai bună, iar mâinile ei sunt de aur. Am decis să nu stau în calea talentului.
Masa nu este aranjată. Mama susținea că servirea reflectă sufletul gospodinei. Nu vreau să impun sărbătorii dumneavoastră estetica mea „lipsită de suflet”.
Invitații sunt așteptați la 15:00. Nea Gheorghe, acordeonistul, a rugat să vi se transmită că el recunoaște doar coniacul.
P.S. Am plecat să-mi caut înțelepciunea de femeie. Se spune că trăiește acolo unde unui bărbat nu trebuie să i se explice că soția nu este un multicooker cu funcție de card bancar.
Vă pup, Anca.”*
Când am pornit telefonul seara, mă așteptau 48 de apeluri pierdute de la Radu și 12 de la doamna Doina.
Mesajele vocale erau opere de artă. La început amenințări. Apoi neliniște. După aceea, panică în stare pură.
— Anca, tu ești întreagă la minte?! Au venit oamenii! Tanti Viorica e deja aici!
— Anca, asta e o josnicie! Am comandat pizza, dar curierul nu găsește scara!
— Anca, nea Gheorghe și-a rupt acordeonul, pentru că Radu n-a făcut rost de coniac!
Iar ultimul, de la Radu, era șoptit — după ecou, probabil din baie:
— Iubi, de ce ai făcut așa? Mama plânge. Tanti Viorica zice că suntem rușinea familiei și niște sărăntoci. Întoarce-te, te rog. Spăl eu tot.
Nu i-am răspuns.
M-am întors acasă după trei zile. În apartament era liniște, dar mirosea a alcool stătut, salam ieftin și înfrângere.
Radu stătea la masa din bucătărie, cu capul prins în palme. Arăta de parcă Napoleon nu doar pierduse la Waterloo, ci își rătăcise și cizmele pe drumul de întoarcere.
— Te-ai întors, a spus el răgușit.
— M-am întors la mine acasă, am precizat eu. Ce cauți tu aici, în schimb, e o întrebare interesantă.
— Mama nu mai vorbește cu mine. A spus că n-am fost în stare să-i organizez o sărbătoare demnă. Că am făcut-o de râs în fața rudelor.
Mi-am turnat un pahar cu apă.
— Uimitor. Doar stabiliserăți totul.
— Anca, a fost crud. Ne-ai întins o cursă.
— Nu, dragule. Eu doar am predat atribuțiile. Îți plac formulările de afaceri, nu? V-am oferit libertate completă. Ați vrut o petrecere după regulile voastre și ați primit-o. Iar faptul că regulile voastre nu funcționează fără resursele mele este, din păcate, economie dură.
Radu a încercat să adopte o postură demnă.
— Eu nu pot așa! Sunt bărbat! Cer respect!
— Respectul, Rădule, am spus eu așezându-mă în fața lui și privindu-l direct în ochi, nu înseamnă ca toată lumea să dea din cap în tăcere în timp ce tu rostești prostii festive. Respectul există atunci când declarațiile tale se potrivesc cu faptele tale. Iar deocamdată… eu nici nu mi-am despachetat valiza. Pot să te ajut să o faci pe a ta. Mama probabil îți duce dorul. La ea e renovare, aură nouă, condiții ideale pentru un exemplar atât de rar.
A plecat după o oră. A încercat să trântească ușa cu zgomot, dar amortizorul a închis-o lin, lipsindu-l de ultimul punct teatral.
Am rămas singură. În liniște. Am dezlipit folia de aluminiu de pe oglindă. Din reflexie mă privea o femeie care, poate, nu știe să facă piftie perfectă pentru patruzeci de persoane, dar știe foarte bine să-și pregătească propria viață.
Și știți ce vă spun?
Nu vă temeți niciodată să fiți „cea rea” pentru cei care s-au obișnuit să vă folosească bunătatea drept combustibil pentru orgoliul lor.
De atunci, Radu locuiește la mama lui. Se spune că încă încearcă să afle cine e vinovat pentru „catastrofa secolului”. Iar eu… eu mi-am cumpărat perdele noi. Nu bej. Turcoaz aprins. Fiindcă este culoarea mării, a libertății și a absenței totale a rudelor din Botoșani în sufrageria mea.