„N-o să ai copii niciodată, ești ca un pom fără rod!” suspina soacra mea, cu lacrimi în voce. Nu știa că nu eu eram de vină, ci fiul ei, iar într-o zi aveam să plec din casa aceea ca să nasc copilul altui bărbat.
Doamna Rodica, mama soțului meu, a trântit ceașca pe farfurioară atât de tare, încât porțelanul a scos un clinchet subțire, aproape dureros.
Apartamentul era tăcut. Gol. Ecoul se plimba printre pereți ca un musafir nepoftit.
Ea și-a trecut privirea grea prin sufragerie, cercetând totul ca un controlor care caută defecte ascunse într-o clădire. Parfumul ei înțepător, de crini trecuți, același pe care îl purta de ani întregi, a umplut încăperea și a împins aerul afară.
— La oamenii normali se aude deja râs de copii prin casă. La noi ce se aude?
Soțul meu, Mihai, și-a lăsat telefonul deoparte. Până atunci derulase știrile cu o expresie gravă, de parcă rezolva soarta lumii.
— Mamă, ajunge. Am mai discutat despre asta.
— Ați discutat! a ridicat ea brusc capul. Voi tot discutați, dar la ce folosește? Au trecut șapte ani de la nuntă! Șapte!
Eu tăceam și priveam modelul tapetului. Era ritualul meu vechi: să devin parte din mobilier până trecea furtuna. Știam fiecare frunzuliță desenată pe perete. În șapte ani ajunsesem să cunosc desenul acela mai bine decât propriile mele gânduri.
Mihai a oftat, jucând rolul fiului epuizat de două femei. Îi plăcea rolul acesta, îl purta ca pe o haină comodă.
— Ioana are doar o perioadă mai grea. Doctorii spun că trebuie să avem răbdare.
Minciună. O minciună netedă, șlefuită ani la rând. O minciună care ajunsese să facă parte din casă, la fel ca mobila, perdelele și tapetul acela.
Doamna Rodica s-a întors spre mine. În ochii ei nu era milă. Era numai un verdict rece, pregătit de mult.
— Ești stearpă, Ioana! De la tine n-o să apuc eu nepoți!
N-a spus-o cu furie simplă, ci cu o jignire adâncă, suferită, de parcă eu îi furasem cu bună știință ceva fără de care nu mai putea trăi.
Mihai s-a ridicat brusc.
— Mamă! Nu-ți permit să vorbești așa cu soția mea!
Dar apărarea lui suna la fel de fals ca povestea cu „doctorii”. Nu mă apăra pe mine. Își apăra mica lui lume comodă, în care el nu era vinovat de nimic.
M-am ridicat încet.
— Cred că mă duc să mă întind. Mă doare capul.
Doamna Rodica doar și-a strâns buzele. Câștigase. Din nou.
Am închis ușa dormitorului în urma mea și m-am sprijinit de ea. Nu plângeam. Lacrimile mi se terminaseră cu ani în urmă, pe coridorul unei clinici cu pereți cojiți, unde mirosea a clor și a deznădejde.
Cu cinci ani înainte. Cabinetul medicului specialist în fertilitate.
Doctorul, un bărbat cărunt cu ochelari groși, nu se uita la noi, ci la foaia cu analizele lui Mihai. A bătut ușor cu pixul în hârtie și a rostit cu o voce fără culoare:
— Absolut.
Un singur cuvânt. Nu „există șanse”, nu „putem încerca un tratament”. Ci „absolut”.
Atunci i-am strâns mâna lui Mihai, ca să-l susțin. El și-a smuls palma de parcă atingerea mea îl arsese. Fața i s-a golit de sânge și a căpătat o nuanță cenușie.
În mașină a tăcut mult. Apoi s-a întors spre mine, iar în ochii lui am văzut pentru prima dată nu iubire, ci o frică înghețată.
— Nu trebuie să afle nimeni. Ai înțeles, Ioana? Mai ales mama. Asta ar distruge-o. Știi cât așteaptă. Jură-mi că nu vei spune nimănui.
Și eu, orbită de iubire și de milă, am jurat. Eu, sprijinul lui credincios, am acceptat să duc povara aceea. Povara lui.
Am mers pe hol pe lângă ușa închisă. Camera copilului. Vopsisem pereții într-un verde crud, blând, la scurt timp după nuntă. Acum camera aceea era o mustrare fără glas. Un monument ridicat minciunii noastre.
Seara, Mihai a intrat în dormitor. Nu și-a cerut scuze pentru mama lui. Nu făcea niciodată asta.
— M-am gândit la ceva, a început el pe ocolite, privindu-și unghiile. Camera aceea stă degeaba. Mie mi-ar trebui un birou pentru lucru. O masă, calculatorul, rafturi.
Vorbea despre camera copilului.
— E logic, nu? De ce să irosim spațiul?
M-am uitat la el și, pentru prima dată după multă vreme, nu l-am mai văzut pe bărbatul pe care îl iubisem. În fața mea stătea un străin rece, care vorbea despre visul nostru comun ca despre un bun inutil.
— Vrei să acoperi pereții verzi, Mihai?
A făcut o grimasă, ca și cum aș fi spus o prostie.
— Ioana, nu începe. Trebuie să fim realiști. Ajunge cu iluziile.
A doua zi a venit acasă cu mostre de vopsea. Cinci nuanțe de gri. Le-a întins pe masa din bucătărie în timp ce eu pregăteam cafeaua.
— Uite, ce zici? „Asfalt ud” sau „Ceață de Brașov”? Mie mi se pare foarte elegant. Perfect pentru un birou.
Vorbea de parcă alegeam un fierbător nou. Firesc. Definitiv.
I-am pus ceașca în față.
— Mihai, te rog, hai să nu facem asta. Nu e doar o cameră. Știi bine.
— Ce să știu, Ioana? nici măcar nu și-a ridicat privirea. Să-mi amintesc cât de naivi am fost? Nu mai trăi în trecut. Visele se schimbă. Eu vreau să lucrez în condiții normale. Atât.
Două zile mai târziu, când m-am întors de la magazin, am găsit în hol o rolă de zugrăvit și o găleată cu vopsea. Mihai nu mai așteptase acordul meu. Începuse pur și simplu războiul.