Am intrat în camera copilului. În mijloc era o scară pliantă. Într-un colț, împins la perete, stătea pătuțul alb pe care nu avuseserăm niciodată puterea să-l demontăm. Micul nostru elefant alb.
Mihai a șters praful de pe el.
— Ar trebui să-l punem pe OLX. Mai scoatem și niște bani. E rațional.
Cuvântul lui, „rațional”, mă lovea de fiecare dată ca o palmă.
Sâmbătă a venit doamna Rodica. Fără să sune înainte. A adus cu ea o ruletă și un carnețel.
— Așa, Mihai, foarte bine! Era și timpul! Un bărbat trebuie să muncească, să aducă bani în casă, nu să stea după prostii.
A intrat în cameră ca la ea acasă și a început să măsoare pereții. Mirosul sufocant al crinilor ei s-a amestecat cu duhoarea aspră de amorsă.
— Aici punem biroul. Acolo rafturile pentru acte. Dar tu, Ioana, de ce stai? Puteai să ajuți. Sau nu te interesează în ce condiții lucrează soțul tău?
Am ieșit pe balcon, să respir. Dar și acolo mirosea a vopsea. Casa mea nu mai era a mea. Se transforma încet într-un teritoriu străin, ostil.
Am coborât din bloc numai ca să plec undeva. Am mers fără țintă pe străzi până când am ajuns în fața unei cafenele mici. La o masă de lângă geam stătea Andrei. Fostul meu coleg de facultate, pe care nu-l mai văzusem de aproape zece ani.
A zâmbit și mi-a făcut cu mâna.
— Ioana? Tu ești? Câți ani au trecut!
M-am așezat lângă el. Am vorbit despre nimicuri: serviciu, vreme, oraș. Mi-a spus că rămăsese văduv cu câțiva ani în urmă și că își creștea singur fiica. Vorbea despre ea cu atâta căldură, încât inima mi s-a strâns.
— Dar tu? Cum ești? m-a întrebat el.
Și atunci, privind în ochii lui deschiși și cinstiți, am înțeles cât de obosită eram să mint. Totuși, obișnuința a fost mai puternică.
— Bine. Totul e bine.
— Pari obosită, a spus simplu, fără milă falsă, doar cu grijă. Ai grijă de tine, da?
Discuția aceea scurtă, întâlnirea aceea neașteptată, a fost ca o gură de aer curat după ani de sufocare.
Când m-am întors acasă, Mihai începuse deja să vopsească. Unul dintre pereții verzi era acoperit pe jumătate de un gri mort. Îmi acoperea trecutul. Cu grijă, metodic, centimetru după centimetru.
S-a întors spre mine și a zâmbit.
— Ei? Cum ți se pare? Eu zic că iese excelent. Foarte serios, foarte profesional.
N-am răspuns. M-am uitat doar la fâșia cenușie care se întindea pe perete ca o cangrenă. El aștepta lacrimi, reproșuri, scandal. Eu am tăcut. Și tăcerea mea cred că l-a speriat mai tare decât orice izbucnire.
A doua zi m-am simțit ca o invitată la înmormântarea propriei vieți. Mihai și mama lui terminau pereții cu un entuziasm aproape vesel. Vocile lor răsunau înfundat în camera golită.
Eu spălam vasele mecanic, mergeam la cumpărături, răspundeam la întrebări. Eram acolo, dar de fapt nu mai eram.
Ultima picătură a căzut aproape fără zgomot. Mică. Neînsemnată.
Mihai hotărâse că venise momentul să scape de pătuț. A început să-l desfacă, respirând apăsat, cu aerul omului ocupat cu o treabă serioasă. Eu stăteam în prag și îl priveam.
Când a scos somiera, pe podea a rămas o cutiuță mică, îmbrăcată în pluș. O pusesem eu acolo cu mulți ani înainte.
El a ridicat-o și a scuturat praful de pe ea nepăsător.
— Ia uite, ce avem aici?
A deschis capacul. Înăuntru, pe un strat subțire de vată, erau niște botoșei minusculi, tricotați de mine în primul an de căsnicie. Lângă ei era biletul nostru de la filmul după care hotărâserăm că eram pregătiți să devenim părinți.
Mihai a pufnit. Nu vedea nimic sfânt acolo. Vedea doar vechituri.
— Uite câți ani au stat degeaba. Ar trebui aruncate, să nu mai ocupe loc.
A spus-o atât de firesc. Atât de rece și de „rațional”. Și s-a îndreptat spre coșul de gunoi de lângă ușă.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în mine. Toată durerea, toate umilințele, anii de tăcere, de răbdare și de minciună s-au strâns într-un singur punct înghețat, undeva adânc. Nu mai era nici supărare, nici milă de mine. Numai o liniște limpede, rece, pe care nimeni nu o mai putea sparge.
Am făcut un pas înainte și i-am luat cutia din mână fără un cuvânt. M-a privit mirat.
— Ioana? Ce faci?
Nu i-am răspuns. M-am întors și am intrat în dormitor. Am deschis dulapul și am scos o geantă de voiaj. Nu am aruncat hainele la întâmplare. Am pus doar lucrurile mele, cu grijă: câteva bluze, blugi, lenjerie, trusa de cosmetice, actele. Și cutiuța de pluș.
Mihai a apărut în prag, încă incapabil să înțeleagă ce se întâmpla.
— Te-ai supărat? Ioana, sunt doar niște lucruri vechi. Dacă vrei să le păstrezi, păstrează-le.
El crezuse mereu că era vorba despre mărunțișuri. N-a înțeles niciodată.
Geanta a rămas aproape goală. Atunci mi-am dat seama că în casa aceea, în viața aceea, aproape nimic nu fusese cu adevărat al meu.
Am tras fermoarul și am trecut pe lângă el spre hol. Doamna Rodica tocmai ieșea din cameră, ștergându-și mâinile cu o cârpă.
— Iar faci teatru? a aruncat ea disprețuitor. Nerecunoscătoareo. Mihai se străduiește pentru familie, iar tu…
M-am oprit lângă ușa de la intrare. M-am întors. Nu m-am uitat la soțul meu, ci direct în ochii mamei lui.