Andrei rămăsese nemișcat lângă fereastra salonului, cu senzația stranie că aerul nu mai ajungea până în pieptul lui. La numai câțiva pași, pe patul de spital, stătea Ioana, soția lui. Își legăna pruncul nou-născut cu o blândețe atât de adâncă, încât lui Andrei i se părea că inima i se sparge în mii de bucăți. Lumina albă, rece, a încăperii părea să se îmblânzească doar atunci când îi atingea chipul obosit, dar fericit fără margini — chipul femeii pe care o iubea.
Ioana îi murmura copilului cuvinte de dragoste și recunoștință. Glasul i se rupea de lacrimile adunate în ani întregi de durere, încercări și speranțe zdrobite.
„Andrei, dragul meu”, a suspinat ea, ridicând spre el ochii umezi. „În sfârșit am reușit… Nu-mi vine să cred nici acum. Uite-l. Minunea noastră, iubirea mea.”
Andrei și-a obligat buzele să schițeze un zâmbet, însă pe dinăuntru simțea o prăpastie neagră și adâncă, atât de grea încât a fost nevoit să se prindă de spătarul unui scaun ca să nu se prăbușească. O sudoare rece și lipicioasă îi cobora pe spate. În clipa aceea, care ar fi trebuit să fie culmea fericirii lor, Andrei purta în el un secret despre care Ioana nu știa nimic. Un secret care îi rosese conștiința timp de trei ani.
Cu exact trei ani în urmă, lumea lor se sfărâmase după pierderea celei de-a treia sarcini. Andrei încă o vedea pe Ioana, golită de puteri, plângând pe gresia rece din baia apartamentului lor din Cotroceni și rugând-o pe Maica Domnului să-i spună de ce li se dăduse atâta suferință. Din acea durere care nu mai putea fi dusă s-a născut hotărârea lui cea mai radicală.
A făcut-o în tăcere deplină.
Pe ascuns.
Fără să lase urme în asigurarea medicală de la serviciu și fără să mărturisească nimănui, nici măcar celui mai apropiat prieten,
Andrei s-a dus la o clinică discretă din centrul Bucureștiului și și-a făcut vasectomie.
În toți acești trei ani, se justificase în fața propriei imagini din oglindă, repetându-și că fusese un gest de milă. O făcuse ca s-o apere pe ea, să-i salveze mintea, să le păstreze căsnicia de încă o cădere emoțională. Pur și simplu nu mai suporta gândul că Ioana ar fi trebuit să îngroape încă un vis.
Dar acum, în salonul acela de maternitate, Ioana strângea la piept un copil care, biologic, nu avea cum să fie al lui.
Pediatra a intrat în cameră, i-a felicitat cu căldură și, după un control scurt, a spus că nou-născutul era perfect sănătos. Când ușa s-a închis, Ioana l-a privit pe Andrei cu același zâmbet luminos pentru care el se îndrăgostise de ea cu opt ani în urmă, pe vremea când amândoi erau studenți.
„Uită-te la el… are ochii tăi”, a șoptit ea, mângâind cu vârful degetelor obrăjorul copilului.
Gâtul lui Andrei s-a încleștat brusc. Parcă i-ar fi turnat cineva apă înghețată direct în vene.
„Da… e minunat”, a răspuns el, cu un râs forțat care i s-a părut străin chiar și lui.
În cei opt ani petrecuți împreună, Andrei nu se îndoise niciodată de Ioana. Nu era o femeie care să joace teatru pe la spatele lui sau să caute aventuri trecătoare. Fusese loială, devotată, trecuse prin depresie și prin tratamente istovitoare pentru infertilitate, dar nu lăsase niciodată speranța să moară cu totul.
Nimic nu se lega.
A încercat să se convingă că poate se întâmplase acel unu la sută despre care se vorbește uneori după operație. Dar în minte i-a răsunat imediat vocea medicului urolog, la controlul făcut cu câteva luni înainte:
„Nu mai ai spermatozoizi, Andrei. Ești complet steril.”
După câteva săptămâni, chinuit de o paranoia care îl mușca zi și noapte, Andrei a luat pe ascuns una dintre suzetele folosite ale copilului, a pus-o într-un plic sigilat și a trimis-o la un laborator privat din Cluj-Napoca.
A așteptat zece zile ca în iad.
Când, în sfârșit, a primit e-mailul cu rezultatele, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia a reușit să deschidă fișierul.
Ce a apărut pe ecran l-a făcut să uite să respire.
Nici nu bănuia atunci ce furtună devastatoare era pe punctul să le lovească viața…
Literele îngroșate de pe telefon păreau să-și bată joc de el, înfigându-i-se în piept ca o sentință definitivă:
„Probabilitate de paternitate: 0,00%”.
Andrei a rămas împietrit în fotoliul din sufragerie, respirând greu, sacadat. La câțiva metri, în dormitor, o auzea pe Ioana râzând încet în timp ce îi schimba scutecul celui mic. Râsul acela, care timp de opt ani fusese sunetul lui preferat din lume, i se părea acum cel mai respingător zgomot posibil.
Suna ca o batjocură.
Ca o minciună.
Ca cea mai crudă trădare pe care și-o putea imagina.
De cât timp îl ducea de nas? Cine era tatăl adevărat? Colegul acela nou? Vecinul care o saluta în fiecare dimineață cu un zâmbet prea larg?
Gândurile i se loveau unele de altele, născând imagini îngrozitoare și otrăvindu-i sângele cu furie, dezgust și o dezamăgire fără fund.
Nu a avut curajul s-o înfrunte imediat.
Cinci zile nesfârșite, Andrei a trăit ca o fantomă în propria casă. Se ridica la cinci dimineața și pleca la birou, apoi se întorcea după zece seara, agățându-se de orice pretext de serviciu numai ca să nu fie nevoit să o privească în ochi.