Ioana simțea distanța aceea. Îl întreba dacă e obosit, iar el îi răspundea scurt, cu o singură vorbă, înghițindu-și veninul.
Duminica i-a adus încă o încercare: grătarul la soacra lui, doamna Elena, într-o curte din sudul Bucureștiului. Toată familia se strânsese în jurul mesei și al grătarului, sărbătorind venirea pe lume a copilului cu bere, muzică și voci ridicate de bucurie. Atmosfera era caldă, dar Andrei se simțea de parcă mergea spre propria execuție.
Doamna Elena, ținând copilul în brațe cu o mândrie care îi lumina fața, a rostit fraza care l-a făcut pe Andrei să încremenească:
„Of, puiul meu frumos. Ce deschis la ten este, nu-i așa? Și uitați-vă la părul acesta bălai… Cu cine o semăna, Ioana? Că tu și Andrei sunteți amândoi destul de măslinii. Ei, nu-i nimic.”
Tăcerea de la masa de pe terasă a durat doar două secunde, înainte ca unchii să înceapă să glumească despre poștaș. Pentru Andrei însă, acele două secunde s-au întins ca o eternitate de umilință publică.
Ioana a zâmbit ușor încurcată și a răspuns:
„Mamă, probabil seamănă cu bunicii mei din partea tatălui. Știi bine că genetica e uneori imprevizibilă.”
Răspunsul acela, care lui i s-a părut cinic, a fost scânteia care a aprins dinamita.
Andrei a simțit cum mânia îl arde pe dinăuntru. Ar fi vrut să răstoarne grătarul, să spargă sticlele și să urle în fața rudelor zâmbitoare că în copilul acela nu curgea nici măcar o picătură din sângele lui. Dar și-a încleștat maxilarul și a înghițit durerea dintr-o singură mișcare.
Să se prefacă orb devenea insuportabil.
Bomba trebuia să explodeze.
Marți seara, apartamentul lor era acoperit de o liniște moartă. Ioana stătea pe canapea și împăturea hăinuțe curate de copil cu o calmă grijă care lui Andrei îi strângea stomacul. Părea atât de blândă, atât de legată de casă — imaginea perfectă a ipocriziei, după cum o judeca el în acea clipă.
„Ioana”, a chemat-o Andrei din hol.
Vocea lui a sunat atât de aspru și de stins, încât ea a tresărit.
„Trebuie să vorbim. Nu mai suport nicio secundă farsa asta.”
Mâinile Ioanei s-au oprit. A pus hăinuța pe masă și l-a privit drept în ochi, văzând pe loc furia care îi ardea în privire.
„Ce s-a întâmplat, iubitule? Mă sperii. Ești alb ca varul.”
Andrei a făcut doi pași spre ea, cu pumnii strânși atât de tare, încât i se albiseră încheieturile.
„Acum trei ani mi-am făcut vasectomie.”
Salopeta mică pe care Ioana o ținea în mâini a alunecat încet pe podea. Într-o fracțiune de secundă, culoarea i-a dispărut de pe față. Ochii i s-au mărit într-o uluire totală.
„Ce… ce ai spus?” a șoptit ea, de parcă vorbele lui Andrei veniseră dintr-o limbă necunoscută.
„Ai auzit foarte bine!” a strigat Andrei, simțind în sfârșit cum digul din el se rupe. „Nu mai puteam să te văd sfâșiată de plâns după trei sarcini pierdute. M-am dus la clinică, am plătit în numerar și am făcut operația. Nu ți-am spus niciodată, pentru că n-am vrut să omor firul acela de speranță care îți mai rămăsese. Dar asta înseamnă, Ioana, că acest copil blestemat… nu poate fi al meu.”
Ioana s-a ridicat brusc. Îi tremura tot trupul atât de tare, încât abia se ținea pe picioare.
„Andrei… nu se poate… nu, e o glumă urâtă, așa ceva nu are cum…”
„I-am făcut test ADN copilului”, a tăiat-o el cu cruzime, scoțând telefonul din buzunar și aruncându-l pe canapea. „I-am furat suzeta acum câteva săptămâni și am trimis-o la un laborator privat. 0,00%, Ioana. Zero la sută probabilitate! Uită-te în ochii mei și spune-mi ce naiba mi-ai făcut. Spune-mi cu cine te-ai culcat!”
Părea că tot aerul fusese smuls din plămânii Ioanei. Un țipăt sfâșietor i-a izbucnit din gât, iar lacrimile i-au năvălit pe obraji ca o cascadă.
Dar nu era reacția unei femei prinse într-o aventură ascunsă.
Era durerea unui om al cărui suflet tocmai fusese străpuns de persoana pe care o iubea cel mai mult.
„Nu te-am înșelat niciodată, nemernicule!” a strigat ea din toate puterile, lovindu-se cu palma peste piept. „Jur pe viața fiului meu și pe memoria tatălui meu! Ai înnebunit dacă poți crede că aș fi fost în stare să-ți fac așa ceva!”
„Atunci explică-mi cum e fizic posibil să fi născut un copil, dacă eu de trei ani nu mai am spermă, pentru numele lui Dumnezeu!” a răcnit Andrei, prăbușindu-se în genunchi, zdrobit complet de propria durere.
Ioana și-a acoperit fața cu mâinile și a plâns atât de tare, încât părea că nu mai poate rămâne în picioare. Apoi a tras aer adânc, s-a lăsat în genunchi în fața lui și l-a obligat să o privească.
„Îți amintești clinica de fertilitate din Dorobanți?” l-a întrebat printre suspine. „Ultimul nostru ciclu de FIV, cel care ne-a luat toate economiile acum patru ani?”
Sigur că își amintea. Fusese cea mai întunecată și mai grea perioadă a vieții lor.
„M-am întors la clinica aceea, Andrei”, a mărturisit ea, iar vocea i s-a frânt. „Tu n-ai știut, pentru că n-am vrut să-ți dau din nou speranțe false și să ne trag iar în întunericul acela dacă totul eșua. M-am dus să cer orice șansă mai exista. Iar directorul clinicii mi-a spus că mai păstrau ultima fiolă cu proba ta de spermă congelată de acum patru ani.”