Pe coridor stătea un bărbat tânăr, cu o valiză lângă picior și un pardesiu prins peste braț. Pantofii îi erau acoperiți de praf. Când o văzu, își potrivi stânjenit ochelarii.
— Bună ziua. Nu e nimeni?
— Bună ziua. Pe cine căutați? Acum e pauza de prânz. Trebuie să așteptați cam o oră.
— Aș vrea să vorbesc cu primarul, — spuse el, apropiindu-se. În spatele lentilelor, Ana observă ochi obosiți, atenți și blânzi. — Am fost trimis aici. Probabil știe că vin.
Ana îl privi mai atent.
— Dumneavoastră sunteți noul agronom?
El zâmbi.
— Exact. Agronomul. Andrei Marinescu.
— Ana Ionescu. Lucrez la contabilitate. De fapt, încă sunt ajutor de contabil, — se corectă ea.
Nu înțelese de ce tocmai atunci inima îi bătu ceva mai repede.
— Și biroul primarului unde este? Iar valiza aș putea s-o las undeva?
— Lăsați-o la noi. E deschis până seara.
Andrei își duse valiza în birou, dar păstră pardesiul prăfuit pe braț.
— N-am fost inspirat să-l curăț înainte să intru, — spuse el, îndreptându-se din nou spre ieșire.
Ana scoase un prosop curat și îi arătă cișmeaua din curte.
— Vă puteți spăla acolo.
— Mulțumesc. Chiar îmi prinde bine. Și scuzați-mă, doamnă Ionescu. Probabil voiați să luați masa, iar eu vă țin de vorbă.
— Nu-i nimic. Oricum trebuia să termin ceva.
Întorcându-se la birou, Ana se surprinse gândindu-se că era neobișnuit să vadă un bărbat atât de tânăr purtând ochelari. În sat, mai ales oamenii în vârstă îi purtau. Din cauza lor, Andrei îi părea și mai mult un om venit din altă lume, unul obișnuit cu orașul.
— Ați venit direct din oraș? — îl întrebă când se întoarse.
— Da. Am primit postul aici.
Ana se gândi că trebuie să-i fie foame după drum.
— N-ați mâncat?
— Nu. Dar rezist până mai târziu.
— De ce să rezistați? Eu am niște plăcinte. Le-am făcut ieri cu mama. Și am și slănină. Mâncați slănină?
Andrei râse.
— Cum să nu? Bunicul meu locuia la țară. Mă duceam des la el când eram copil. Cu slănina mă împac foarte bine.
Ana întinse un prosop curat pe masă, scoase plăcintele, tăie câteva felii și puse cănile.
Andrei se uită la toate și clătină din cap.
— Nu e corect. Asta e mâncarea dumneavoastră. Nu sunteți obligată să hrăniți orice om care intră pe ușă cu valiza.
— Mâncați. Primarul o să mă laude că am avut grijă de specialistul nou, — improviză ea.
— Atunci contribui și eu, — spuse Andrei. — Mama mi-a pus un pachet pentru drum și nici nu l-am deschis.
Scoase și el câteva merinde, dar privirea îi fugea mai ales spre plăcintele Anei. Ținea cana cu ceai fierbinte în ambele mâini și părea încă ușor stânjenit.
Primarul chiar o lăudă mai târziu pentru că îl primise cum se cuvine pe noul angajat.
Andrei Marinescu fu găzduit la tanti Floarea, o femeie în vârstă care locuia singură și avea o cameră liberă. Se dovedi priceput, liniștit și muncitor. În colectiv se obișnuiră repede cu el, iar primarul se mândrea că, în sfârșit, comuna avea un agronom tânăr cu studii. Experiența putea veni în timp. În apropiere era și fostul agronom, acum pensionar, care îi dădea sfaturi când avea nevoie.
În fiecare dimineață, Andrei trecea întâi pe la biroul Anei.
— Ana, slănina aceea a fost extraordinară. N-am mai mâncat de mult una atât de bună.
— V-aș mai aduce, — îi răspundea ea, — dar trebuie să așteptați până mai târziu. Ce aveam bun s-a terminat.
— Eu nu cer, — se fâstâcea el. — Doar mi-am amintit.
Într-o dimineață se apropie de masa ei, scoase din buzunarul interior al sacoului o ciocolată și o așeză în fața Anei.
— Vai, pentru ce?
— Pentru dumneata, Ana.
Se înroși chiar el și ieși aproape imediat, de parcă s-ar fi temut că ea îi va înapoia darul.
Toată vara s-au privit pe ascuns, au schimbat propoziții scurte și zâmbete, însă în afara serviciului nu se întâlneau.
Acasă, schimbarea Anei nu trecu neobservată. Pleca dimineața mai luminoasă, revenea adesea visătoare și, uneori, zâmbea singură fără să-și dea seama.
Abia spre sfârșitul lui august apăru o neliniște nouă. Andrei o anunțase că mama lui urma să vină în vizită.
— Ana, — îi spuse într-o zi, vizibil emoționat, — vine mama să vadă cum m-am așezat aici. Sper să nu ți se pară nepotrivit, dar… noi suntem prieteni, nu? Mi-ar plăcea să vii într-o seară să stai puțin cu noi.
— Eu? — Ana se zăpăci. — Și dacă mamei dumneavoastră nu-i place? Ce să-i spun?
— O să-i placă. I-am scris despre tine. I-am spus cum m-ai primit când am venit, cum m-ai ajutat, ce oameni sunt aici. Vino. O să-i facă plăcere. Și mie.
Ultimele cuvinte le rosti aproape în șoaptă.
Seara, Ana povesti acasă.
Ion stătea cu ziarul în față și se prefăcea că citește, deși asculta fiecare cuvânt.
— Ce mai e de gândit? — spuse el până la urmă. — Omul nu te cheamă singur la el. Vine mama lui. Du-te. Dar am o condiție. După aceea îl inviți și pe el aici. Dacă tu mergi la ei, atunci vine și el în casa noastră. Vreau să-l văd mai bine.
Ana se temuse degeaba.
Mama lui Andrei, doamna Mariana Marinescu, se dovedi o femeie caldă, vorbăreață și lipsită de pretenții. Se bucură sincer când Ana veni, o întrebă despre muncă, despre părinți și despre viața din comună.