După o săptămână, Mariana plecă.
Curând, așa cum ceruse Ion, Andrei veni în casa familiei Ionescu.
După aceea, cei doi începură să se vadă tot mai des. Relația lor continuă până spre iarnă.
Când Andrei o ceru de soție, Ana nu-i răspunse imediat.
Îl plăcea. Avea încredere în el. Dar frica primei greșeli o ținea de inimă. Își amintea cât de sigură fusese cândva că Radu o voia cu adevărat și cât de repede se transformase totul într-o umilință.
La primărie, colegii începuseră deja să-i privească zâmbind. Se șoptea despre nuntă, iar oamenii păreau să aprobe.
Până la urmă, Ana spuse da.
În ziua nunții, zăpada cădea în fulgi mari și moi, acoperind pământul cu o lumină albă. În casa părinților era cald, lemnele trosneau vesel în sobă, iar pe mese se aflau plăcinte, cozonac și ceai fierbinte. În curte începuseră să se strângă invitații.
— Mirele poartă ochelari, înseamnă că e om învățat, — remarcă admirativ o femeie.
Maria izbucni într-un râs mic.
— Andrei e deștept și fără ochelari.
Își aranjă basmaua de sărbătoare și privi spre sora ei.
Ana era luminoasă și fericită. Părea că se născuse din nou.
Un an mai târziu, tânăra familie primi o casă nouă, ridicată pentru specialiștii veniți să lucreze în zonă.
După cinci ani, prin casa soților Marinescu alergau deja doi copii gălăgioși și veseli.
Andrei era respectat în întreaga zonă pentru cunoștințele lui, seriozitate, răbdare și felul cinstit în care muncea. La un moment dat i se propuse un post mai bun și mutarea în orașul apropiat.
El și Ana se sfătuiră mult.
În cele din urmă acceptară.
Cel mai rău îi păru primarului.
— De unde mai găsesc eu agronom ca tine? — oftează el.
Radu și Irina trăiseră liniștit în primii ani. Apoi, prin sat începură să circule tot mai multe vorbe despre certurile lor.
Radu devenise gelos. Își suspecta soția din orice, îi făcea reproșuri, se agăța de fiecare gest și vedea motive de bănuială acolo unde poate nu exista nimic.
Se spunea chiar că Irina plecase o vreme de acasă.
Dacă n-ar fi avut doi copii, poate că ar fi plecat pentru totdeauna.
Așa continuau să trăiască, amândoi triști și închiși, de parcă fiecare zi le punea încă o piatră pe umeri.
Părinții Anei, cu trecerea anilor, lăsară și ei vechea furie în urmă.
Când îi întâlneau pe foștii cuscri, îi salutau. Căldura de odinioară nu mai exista și nici nu avea să se întoarcă, însă ura se tocise.
Doina, când o vedea pe Elena, își cobora uneori ochii.
Din când în când întreba încet:
— Ce mai face Ana? E bine?
Apoi ofta și pornea spre casa ei.
Când copiii Anei și ai lui Andrei crescuseră, aproape nimeni din sat nu-și mai amintea întâmplarea de demult, când Radu spusese atât de rece: „Luați-vă fata înapoi.”
Doar câte două bătrâne, stând la poartă și povestind despre vremurile trecute, mai pomeneau uneori întâmplarea și clătinau din cap.
Andrei și Ana rămaseră în orașul apropiat, deși lui i se propusese de mai multe ori să plece într-un oraș mai mare.
Copiii lor însă, după ce terminară școala și intrară la facultate, nu păreau să aibă de gând să se întoarcă.
Îi așteptau alte drumuri, orașul mare și planurile lor.
— Ce să-i faci? — spunea Andrei cu o tristețe blândă. — Au crescut și au zburat din cuib. Așa trebuie. Copiii sunt făcuți să meargă puțin mai departe decât părinții lor.
— Andrei, vino să mănânci și după aceea odihnește-te, — îi spuse Ana într-o duminică, îndreptând fața de masă. — Iar ai stat aseară cu actele până aproape de miezul nopții. Azi măcar e zi liberă.
— Cum poruncești, Ana mea, — zâmbi el.
Mâncă, apoi se întinse pe canapea, cu mâinile sub cap.
În câteva minute adormi.
Ana rămase lângă fereastră.
Dincolo de geam, fulgii mari coborau încet. Era o zăpadă moale și albă, aproape la fel ca în ziua nunții lor.
Se așeza peste acoperișuri și peste drum, acoperind totul cu o liniște curată.
Ana o privi mult timp.
I se păru că zăpada aceea acoperea și trecutul: rușinea de altădată, durerea, vorbele oamenilor, noaptea în care se întorsese acasă cu ochii în pământ, ziua în care fusese tratată ca un lucru de restituit.
Se apropie de canapea.
Andrei dormea cu un zâmbet aproape imperceptibil pe chip.
Ana luă pătura moale de lână și îl acoperi cu grijă.
Rămase o clipă privind bărbatul alături de care trecuseră atâția ani.
Apoi se duse în bucătărie să strângă vasele.
Era liniștită.
Era fericită.
Iar în fiecare pas al ei exista parcă o muzică foarte discretă, luminoasă, a unei vieți pe care, în seara aceea îndepărtată când fusese trimisă înapoi la părinți, nici măcar nu îndrăznise să și-o imagineze.