Ana se ridică.
Pentru prima dată după multe zile își îndreptă spatele. Parcă cineva îi luase de pe umeri o parte din povară.
— Vreau. Când încep?
— Așa te vreau! Peste o săptămână pleci la cursuri.
Noile griji o cuprinseră atât de repede, încât zilele începură să se rostogolească una după alta. În casă se vorbea din nou despre altceva decât rușine, divorț și Radu. Erau acte de pregătit, caiete de cumpărat, drumuri de făcut.
— Fata mea învață, — spunea Elena, la început cu sfială, apoi cu tot mai multă mândrie.
Ana se întorcea obosită de la cursuri, însă ochii îi erau vii. Seara stătea până târziu cu caietele în față, făcea calcule, învăța să completeze registre și formulare, iar dimineața o lua din nou de la capăt.
Totuși, când se așeza în pat și casa se liniștea, gândurile se întorceau adesea la Radu. Înăuntrul ei mai trăia o speranță pe care o considera chiar ea prostească. Își imagina că într-o zi el o va opri pe drum și-i va spune că totul fusese o greșeală. Că îi pare rău. Că vrea s-o ia înapoi.
Și atunci, poate, aveau să înceapă din nou.
Cu visul acela adormea.
Până în primăvară, Ana lucra deja la primărie, într-un birou mic, cu masa acoperită de dosare și hârtii. Uneori se cufunda atât de tare în lucru, încât treceau ore fără să ridice capul.
Radu nu venise niciodată s-o caute.
Nici prin sat nu-l întâlnea. Părea că învățase să aleagă alte drumuri doar ca să nu dea ochii cu ea.
Într-o seară, Maria veni la părinți și o trase imediat pe soră deoparte.
— Numai să nu începi să plângi. Sunteți divorțați. N-ai pentru ce să-l mai jelești.
Ana simți cum i se răcește pieptul.
— Ce s-a întâmplat?
— Se spune că Radu se însoară.
— Cu cine?
— Cu Irina Popescu. O știi. Înaltă, liniștită, merge de parcă ar pluti.
Ana o cunoștea. Irina era considerată una dintre cele mai frumoase fete din comună, cu trup drept și mers domol.
— Deci pe ea a ales-o, — șopti Ana.
Buzele îi tremurară. Crezuse că începe să se vindece, dar vestea trecuse peste rana veche ca o lamă.
— Nu plânge, — spuse Maria. — Ce s-a dus, dus rămâne. Omul ăla nu merită lacrimile tale.
Din camera cealaltă se auzi Ion:
— Ce tot șoptiți acolo? Spuneți și nouă.
Curând, Elena și Ion aflară.
— Nu-mi vine să cred că au putut să ne facă una ca asta, — spuse Elena. — Au scos-o pe fata noastră din casă și acum aduc alta. Dacă o văd pe Doina, nu știu dacă mă pot abține să nu-i spun tot ce am pe suflet.
Ion se ridică brusc și începu să-și tragă cizmele.
— Eu mă duc chiar acum. Să le spun eu ce cred despre toată povestea.
Femeile se repeziră să-l oprească.
— Nu te duce, Ioane, — îl rugă Elena. — Vă luați la ceartă, poate se ajunge la bătaie și ne trezim cu alte necazuri. Atunci chiar va avea satul ce vorbi.
Ion reuși să tragă una dintre cizme și se uită spre fiică.
— Ana, tu de ce taci? Hai cu mine. Măcar să-l privești în ochi.
— Tată, lasă, — Maria îl prinse de braț. — Ce câștigăm? Abia începe și ea să-și pună viața în ordine. Lucrează, mătușa Ileana o laudă. Dacă mergem acum peste ei, răscolim totul din nou.
— Ascult-o, Ioane, — insistă Elena. — Oamenii nu sunt chiar orbi. Deja mi-au spus câțiva că nu cred povestea lui Radu. Lasă-l să se însoare. Poate pleacă din comună și măcar nu-l mai vedem.
Dar Radu și noua lui soție nu plecară nicăieri. Au rămas în același loc, sub ochii tuturor.
În timp, Ana se liniști. Își văzu de muncă și încercă să nu se mai gândească la fostul soț. Durerea nu dispăruse cu totul, dar devenise o rană veche, ascunsă undeva adânc, care nu mai sângera la fiecare pas.
Vara, biroul de la primărie era aproape plăcut. Ferestrele stăteau larg deschise, iar înăuntru veneau mirosurile de iarbă, praf și flori de tei. Păsările ciripeau fără încetare în copacii din curte, iar sunetul lor monoton o liniștea.
Ana începuse să meargă din nou la căminul cultural, unde se proiecta câte un film.
Într-o seară, înainte să înceapă proiecția, Ghiță, cunoscut prin sat pentru glumele lui și pentru ușurința cu care intra în vorbă cu fetele, se apropie și o prinse de braț.
— Ce zici, te conduc eu acasă după film?
Ana își retrase calm mâna.
— De ce? Cunosc drumul.
— Poate mă gândesc să mă însor, — zâmbi el șmecherește.
— Eu am fost măritată. Mi-a ajuns.
— Păi dacă ai fost, cu atât mai bine. Știi cum merg lucrurile. Hai, Ana, ne plimbăm puțin. E o noapte frumoasă.
Ea îl privi atât de limpede și rece, încât zâmbetul lui se stinse.
Ghiță mormăi ceva și se îndepărtă.
Ana se gândi mai târziu la întâmplare cu un soi de satisfacție liniștită. Cu un an în urmă poate că ar fi confundat insistența cu dragostea. Acum vedea mult mai repede când în spatele vorbelor nu exista nimic serios.
Într-o zi, la prânz, primăria se golise aproape complet. Toți plecaseră să mănânce, dar Ana rămăsese să termine un raport.
Deodată, pe prispă se auziră pași.
Podeaua veche a coridorului scârțâi.
Pașii erau nesiguri, ca ai cuiva care intra acolo pentru prima oară și nu știa spre ce ușă s-o apuce.
Ana ieși din birou.