Hățurile pocniră ușor, iar căruța porni spre casa Anei.
Nimeni nu vorbi pe drum. La fel de tăcuți au dus înăuntru lada cu haine, pernele, plapuma și lucrurile de zestre. Elena desfăcu așternuturile pregătite cândva pentru fiica cea mică și netezi cu palma fețele de pernă cusute de ea. Își aminti cum le împăturise cu ani în urmă, fără să știe în casa cui avea să ajungă Ana. Atunci începu să plângă încet.
Puțin mai târziu veni Maria, sora mai mare. Nici măcar nu-și scoase paltonul. Se duse direct la Ana și o cuprinse strâns.
Ana, care până atunci nu plânsese nici măcar noaptea în pernă, își lipi fața de umărul surorii și se prăbuși. Lacrimile curgeau fără glas, dar cu atâta disperare, încât părea că toate cele ținute înăuntru se revărsau deodată.
— Hai cu mine, — îi spuse Maria încet. — Îmi povestești tot. Fără să ascunzi nimic. Poate după aceea o să respiri puțin mai ușor.
O luă într-o cameră mai retrasă.
Abia vorbind cu Maria, Ana începu să înțeleagă câte lucruri refuzase să observe. Radu nu se răcise într-o singură zi. Se îndepărtase treptat, dar tot mai evident. Ea pusese schimbarea lui pe seama propriei nepriceperi. Crescută de Elena să țină gospodăria în ordine, mătura fiecare colț, gătea ce știa că-i place lui, încerca să fie blândă și atentă. Îi căuta privirea, ca și cum l-ar fi rugat în tăcere: „Uită-te la mine. Eu chiar încerc.”
Elena intră după o vreme și se așeză pe marginea patului.
— Mă tot gândesc la ceva. Dacă Ana n-a venit singură de acolo? Dacă o să fie copil?
Maria își încruntă sprâncenele.
— Și dacă va fi? Atunci Radu nu mai scapă cu două vorbe. Îl aducem aici și dacă trebuie tras de mânecă. De propriul copil nu poate fugi. Există lege.
În ochii Anei licări pentru o clipă o speranță mică. Se vedea că inima ei nu reușise încă să se desprindă de soț. Undeva, foarte adânc, mai păstra visul că el se va răzgândi.
— Nu știu, — mărturisi ea. — Poate că ar fi bine să fie un copil.
— Of, fata mamei, — spuse Elena cu milă. — Vedem noi. Timpul le arată pe toate.
— Vino mai des pe la mine, — îi propuse Maria. — Stai cu copiii, mă ajuți, mai uiți. Trebuie să-l scoți pe nerecunoscătorul ăsta din inimă.
— Poate ar trebui s-o trimitem pentru o vreme la rude, în alt sat, — spuse Elena. — Să nu audă toate vorbele.
— Nu, mamă, — se împotrivi Maria. — Ce să facă acolo? Să se ascundă? De cine? De propria viață?
Tăcură toate trei.
Din tindă se auzi ușa, apoi pași grei și glasuri. Ion se întorsese cu cineva.
Vocea puternică și sigură nu putea fi confundată. Venise mătușa Ileana, verișoara lui Ion. Era o femeie zdravănă, cu fire hotărâtă, dintre acelea care puteau pune ordine într-o curte întreagă printr-o singură propoziție.
Intră fără ceremonii și se uită la fețele lor posomorâte.
— Pentru cine țineți priveghiul aici? Ce-ați pierdut de stați toți ca niște vrăbii ude?
Vocea îi umplu casa.
— Ileana, n-ai auzit ce necaz am pățit? — începu Ion.
— Am auzit. Și ce vreți acum? Să ne întindem jos și să bocim împreună? Hai, fetelor, puneți ceva pe masă. Sau în casa asta s-a uitat și cum se primește un musafir?
Era mai în vârstă decât Ana, Maria și chiar Elena, așa că le spunea tuturor „fetelor” fără urmă de batjocură. Și nimeni nu se gândea să se certe cu ea.
Au pus pe masă ce aveau prin casă și au luat povestea de la capăt. Ileana ascultă multă vreme, apoi lovi masa cu palma.
— Ajunge. Mi-ați obosit urechile. Eu n-am venit aici să plâng cu voi. Am venit cu o treabă. Ana, vrei să lucrezi la primărie? Cu mine.
Ana ridică surprinsă capul.
— Eu?
— Tu. Cui crezi că vorbesc? Avem nevoie de cineva la contabilitate. Nea Vasile, care ține socotelile, abia mai vede cifrele. În fiecare zi îmi spune că vrea să-l las să se retragă.
— Dar eu nu știu contabilitate, — răspunse Ana.
— De unde să știe? — interveni Elena. — A terminat doar școala. Voia să meargă mai departe la oraș și noi n-am lăsat-o. Ne-a fost teamă. Acum o să-i fie și rușine să iasă pe uliță, că o s-o întrebe toată lumea de ce s-a întors de la bărbat. Poate mai bine ar merge la fabrica din oraș. Acolo iau fete tinere.
Ileana se întoarse brusc spre ea.
— Vrei s-o ascunzi?
— Nu asta am spus.
— Ba asta vrei. Dacă o trimiți departe ca să nu fie văzută, înseamnă că te porți de parcă ea ar avea ceva de ascuns.
— Nu e vinovată! — protestă Elena.
— Atunci de ce să fugă? E ușor să pleci. Mai greu e să rămâi unde te cunoaște toată lumea, să treci prin vorbe și să nu-ți pleci capul. Dacă Ana n-a greșit, să meargă prin sat dreaptă. Cine întreabă, să primească răspunsul simplu: Radu n-a fost în stare să trăiască lângă ea. Restul sunt vorbe.
— Așa cred și eu, mătușă, — spuse Maria.
Elena încă nu era convinsă.
— Și cum să lucreze dacă nu știe meserie?
— Dacă acceptă, o trimitem la cursuri. Nu trebuie să plece departe. Se fac în orașul apropiat. Poate face naveta sau, dacă îi e mai ușor, stă o vreme acolo. Ne descurcăm.
Ana își frământă degetele.
— Dacă nu mă descurc?
Ileana zâmbi.
— Ascultă la mine, fricoaso. Să înveți contabilitate nu e mai greu decât să te măriți. Și uite că pe asta a doua ai încercat-o deja. Hotărăște-te repede. Dacă nu vrei, găsesc pe altcineva.