Radu locuia cu ai lui la câteva străzi distanță, într-o căsuță mică rămasă de la bunica lui. Avea un gard scund, o prispă îngrijită și doi meri lângă fereastră. Acolo începuse căsnicia lor scurtă. Și tot acolo se sfârșise atât de brusc, încât Ana încă nu reușea să înțeleagă în ce clipă se rupsese totul.
În dimineața următoare, Elena și Ion plecară la Radu. Îl găsiră în curte, dând la o parte zăpada subțire căzută peste noapte. Era înalt și zdravăn, dar când îi văzu venind pe socri își coborî ochii și se fâstâci.
— Bună dimineața, ginere, — spuse Ion, apropiindu-se de el. Glasul îi era liniștit, dar liniștea aceea avea tăiș. — Acum spune-mi și mie de ce mi-ai scos fata din casă.
— Bună dimineața, — răspunse Radu, sprijinindu-se în coada măturii. — Eu n-am dat-o afară. I-am spus doar că e mai bine să ne despărțim.
— Ți-ai pierdut mințile? — maxilarul lui Ion se încordă. — Pentru ce v-ați mai dus atunci la primărie să vă puneți semnăturile? Acum fata plânge în casa mea, lumea o să întrebe, iar tu ai aruncat noroi peste ea. Ea a venit la tine cu inimă curată.
Radu se foi de pe un picior pe altul. Fulgi mici i se prinseseră în păr și pe gene.
— I-am spus tot. O să divorțăm. Asta e.
— Atunci spune-ne de ce, — interveni Elena. — Ce s-a întâmplat? Cu ce ți-a greșit? Vorbește cinstit și nu te ascunde după două cuvinte.
Radu strânse mai tare coada măturii.
— Eu cu ea nu mai trăiesc. Ana voastră nu era curată când a venit la mine.
Ion tresări, de parcă îl lovise cineva în piept.
— Dacă așa ai crezut, de ce ai tăcut o lună? — întrebă el cu glas stins. — De ce ai venit s-o ceri? De ce ai făcut nuntă? De ce ai spus în fața tuturor că o vrei?
— Mi-am dat seama, — mormăi Radu. — Am crezut că o să mă obișnuiesc. N-am putut. Nu o iubesc.
— Nerușinatule! — Elena începu să tremure. — Ai luat fata în casă, ai trăit cu ea, iar acum ne-o arunci înapoi? Cum mai iese ea între oameni? Minți. Eu îmi cunosc copilul. Tu o ponegrești ca să-ți fie mai ușor.
— Credeți ce vreți, — răspunse Radu rece. — Eu v-o dau înapoi. N-am bătut-o, nu i-am făcut nimic. Luați-o.
— Dumnezeule… — Elena își duse mâna la piept. — Parcă ne dai înapoi un sac care nu-ți mai trebuie. Atunci de ce alergai după ea? Fata nici nu te băga în seamă la început. Tu ai venit, tu ai insistat, tu ai rugat-o să te ia.
— Elena, stai jos, — Ion o prinse de braț când văzu că femeia se clatină. — Așază-te puțin. După asta mergem la părinții lui. Să vedem ei ce spun.
— N-am vrut să sune așa, — încercă Radu să îndulcească vorbele, văzând cât de rău îi făcuse Elenei. — Dar tot nu mai trăiesc cu ea.
— Mai bine taci, — spuse Ion printre dinți. — Că încep să uit unde mă aflu.
Își conduse soția spre poartă, dar în clipa aceea apăru Doina, mama lui Radu. Părea că fusese prin apropiere și așteptase ca discuția să ajungă la ea.
— Uite și cuscră-mea, — spuse Elena cu amărăciune. — Poate îmi explici tu de ce băiatul tău ne face fata de râs. Întâi a luat-o de nevastă și acum o scoate pe ușă. E om sau e lucru de dat înapoi?
Doina își potrivi basmaua și oftă.
— Elena, nici eu nu știu tot. Noi am încercat să-l întrebăm. N-a vrut să spună nimic mult timp. Până la urmă ne-a zis că Ana ar fi avut pe cineva înaintea lui. El n-a putut trece peste asta.
— Ai grijă ce spui, — vocea lui Ion se ridică. — Fata noastră n-a avut pe nimeni. V-am dat-o cinstită. Dacă fiul vostru nu mai vrea căsnicia, să spună adevărul. Dar să nu-i murdărească numele.
Doina își îngustă ochii.
— Și tu de unde poți ști chiar tot? Eu îmi cred băiatul.
Ion scuipă în lateral, cu dezgust.
— Atunci crede-l. Trăiți cum știți. Noi o să trecem și peste rușinea asta, și peste gura satului. Haide, Elena. N-avem ce să mai stăm. Am simțit eu de la început că Radu ăsta nu-i om pe care să te bizui.
— Trebuie să luăm și lucrurile Anei, — îi aminti Elena încet.
— Luați-le, — spuse repede Radu, bucuros că discuția se încheia. — Oricând vreți.
— Dă-mi două zile să-mi treacă furia, — răspunse Ion. — Vin cu căruța și nu rămâne nimic de-al fetei aici.
Au mers spre casă fără să vorbească. Zăpada proaspătă scârțâia ușor sub tălpi, dar niciunul nu vedea albul drumului sau oamenii pe lângă care treceau.
În cele din urmă, Elena rupse tăcerea.
— Dacă n-ar afla nimeni, ar fi una. Dar o să întrebe toți. Iar Doina o să șoptească pe la porți ca să-și apere băiatul. Cu ce am greșit noi? Ana stătea acasă, nu umbla după nimeni. Radu a apărut ca furtuna. De două-trei ori au stat de vorbă la poartă și el deja vorbea de căsătorie. Fata nici nu apucase să se dezmeticească. Iar eu mă bucuram. Ziceam că dacă omul se grăbește s-o ia, înseamnă că ține la ea.
Când au adus lucrurile Anei, a mers aproape toată familia. Căruța trasă de cal înainta încet, iar roțile scârțâiau pe drumul înghețat. Radu nu era acasă. Ori plecase întâmplător, ori preferase să nu fie de față. Doina stătea pe prispă și privea cum se scot lăzile, așternuturile și boccelele, cu buzele strânse și chipul rece.
Chiar înainte să plece, după colțul casei apăru tatăl lui Radu. Încercă să salute cu un gest scurt. Ion îi aruncă însă o privire atât de aspră, încât omul își coborî imediat capul.