Aerul de toamnă din seara aceea părea neobișnuit de greu, umed și rece, ca și cum ar fi adunat în el necazurile tuturor. În casa modestă de la marginea satului, liniștea apăsa mai tare decât orice cuvânt. Lemnele trosneau neregulat în sobă, flăcările aruncau umbre neliniștite pe pereți, iar încăperea, deși încălzită, părea întunecată și străină.
În mijlocul camerei stătea o fată foarte tânără. În lumina roșiatică a focului părea aproape un copil: slabă, palidă, cu privirea coborâtă. Își răsucea fără să-și dea seama capătul cosiței lungi și grele, de parcă acel gest cunoscut ar fi putut s-o țină la suprafață. Degetele îi tremurau, umerii îi erau încordați. Simțea privirile părinților asupra ei, însă nu găsea puterea să ridice ochii.
— Nici măcar o lună n-ați stat împreună și ai venit înapoi. Ce s-a întâmplat între voi? — întrebă Elena, mama ei.
Nu era asprime în glasul femeii, ci teamă. O teamă atât de limpede, încât Ana simți că o doare și mai tare. Elena își privea fiica întoarsă prea devreme în casa părintească și, înainte de a afla adevărul, simțea deja că se întâmplase ceva rău.
Ana nu răspunse. Doar clătină slab din cap, de parcă vorbele i se opriseră undeva în piept. Lacrimile îi ardeau ochii și îi strângeau gâtul, dar ea își încleștă mâinile. Nu avea să plângă de față cu toți. Nu voia să le arate cât de adânc fusese rănită.
— De ce taci? Te întreabă maică-ta, — spuse apăsat Ion, tatăl ei.
Stătea la masă cu mâinile mari, muncite, întinse înainte. Pielea le era crăpată, cu urme vechi de tăieturi și zgârieturi. Părul, odinioară negru și des, îi încărunțise. În privire i se amestecau oboseala, neliniștea și nedumerirea. Mâinile acelea știau să mânuiască toporul, să lucreze pământul, să repare acoperișul și să ridice saci grei. Acum însă zăceau neputincioase pe masă, pentru că Ion nu știa cum să-și apere copilul de ceva ce se petrecuse deja.
Ana trase adânc aer în piept. Nodul din gât nu dispărea. Avea impresia că întreaga greutate a lumii îi fusese așezată pe umeri.
— Radu n-a mai vrut să trăiască împreună cu mine, — reuși ea să spună, aproape în șoaptă. — Mi-a zis să mă întorc acasă.
— Cum adică? — Ion se îndreptă brusc. — Acum o lună v-ați căsătorit, am chemat rudele și vecinii, el a venit să te ceară, totul s-a făcut cum trebuie. Și acum ce nu-i convine? Ascultă, Ana, dacă ai făcut tu vreo prostie, eu n-am să te acopăr. Te-ai măritat, casa ta e lângă bărbat. Îți iei lucrurile și te întorci.
— Stai, Ioane, — îl opri Elena, ridicând mâna. — Nu te repezi. Uită-te la ea. Nu mai are pic de culoare în obraz. Las-o să-și vină în fire și să ne spună ce s-a întâmplat. Nu-ți alunga copilul înainte să afli adevărul.
Ana șopti:
— Vreau să vorbesc mai întâi cu mama.
— Dacă e vorbă de mamă, atunci vorbiți, — mormăi Ion, ridicându-se. — Descurcați-vă voi. Eu am spus de la început că toate s-au făcut prea repede. Prea repede s-a hotărât băiatul ăsta să se însoare. Dar cine să mă asculte?
Își trase pe el haina veche, deschise ușa cu o mișcare nervoasă și ieși în curtea rece.
Mama și fiica rămaseră singure. Multă vreme, din cameră se auziră numai șoapte frânte, întrerupte de suspinele grele ale Elenei. Ana povestea, se oprea, se încurca, apoi o lua de la capăt. Jura că spune adevărul. În ochii ei plini de durere și umilință exista o singură rugăminte: mama să o creadă.
Când totul fusese spus, Elena părea să fi îmbătrânit cu câțiva ani. O trimise pe Ana la sora ei mai mare, Maria, care locuia nu departe, apoi își strânse basmaua sub bărbie și ieși să-și caute soțul.
Ion despica lemne de parcă pe butuc nu s-ar fi aflat o bucată de fag, ci însăși nedreptatea care îi intrase în casă. Toporul urca și cobora cu lovituri surde.
— Ioane, — îl chemă Elena. — Știi ce a scornit ginerele nostru? Spune că Ana ar fi fost… necinstită înainte să se mărite cu el. De asta, cică, nu mai vrea s-o țină în casă.
Toporul se opri în aer.
— Cum adică necinstită? — întrebă Ion rar. — Cu cine? Când? Ea în afară de Radu nici nu s-a uitat la vreun băiat. A stat mai mult pe lângă noi. Sau n-am știut noi ceva?
— Uite cât de repede ești gata să te îndoiești chiar tu de ea, — spuse Elena cu amărăciune. — Eu o cred. Mi-a jurat că n-a avut pe nimeni înaintea lui. Și o cunosc. Nu văd vină în fata asta. E zdrobită, rușinată, speriată, dar vinovată nu e.
— Dacă Radu minte, atunci de ce spune așa ceva? — Ion își încruntă sprâncenele. — Și de ce tocmai acum? O lună a trăit cu ea și abia după aceea și-a adus aminte?
— Asta mă întreb și eu. A tăcut, a stat lângă ea, apoi, dintr-odată, a trimis-o acasă. Ce s-o fi întâmplat în mintea lui?
Ion înfipse toporul cu putere în butuc. Lemnul crăpă.
— Nu. Așa ceva nu las. Mă duc la cuscri. Să-mi spună în față pentru ce ne batjocoresc fata. Dacă nu o voiau, nu trebuiau s-o ia. Dar s-o facă de rușine prin sat n-am să permit.
— Numai să nu te duci cu pumnii înainte, Ioane. Întâi te liniștești. Acolo trebuie vorbit, nu făcut scandal.