Andrei avea doar zece ani când a descoperit o cutie ascunsă în vechea canapea pe care o moștenise de la bunica sa. Însă scrisoarea și actele juridice aflate înăuntru aveau să-i aducă o surpriză mult mai tulburătoare. Ele l-au ajutat să înțeleagă adevărul dureros despre familia lui și l-au pus în fața unei alegeri care urma să-i hotărască întreaga viață.
Băiatul privea canapeaua puțin decolorată, cu tapițeria tocită și pătată, pe care bunica i-o lăsase prin testament. Când muncitorii au așezat-o zgomotos pe podeaua sufrageriei, Andrei a tresărit.
A împrăștiat cu mâna norul de praf și s-a apropiat imediat, dorind să se asigure că mobila nu fusese deteriorată în timpul transportului.
— O să-mi fie tare dor de bunica, murmură el, trecându-și degetele peste pata întunecată rămasă din ziua în care vărsase suc pe tapițerie.
Bunica nu se supărase atunci deloc. În loc să se îngrijoreze din cauza canapelei stricate, îi umpluse din nou paharul și îl întrebase dacă mai dorește suc.
— De ce să-ți fie dor de bătrâna care ți-a lăsat toate vechiturile astea? întrebă tatăl lui, clătinând din cap.
Sorin lovi nepăsător cu piciorul într-un colț al canapelei.
— Nu sunt vechituri, tată. Sunt amintirile bunicii. Când voi crește, voi putea câștiga bani și cumpăra alte lucruri. Dar nu voi mai putea face amintiri noi împreună cu ea.
Buzele lui Sorin se arcuiră într-un zâmbet batjocoritor, iar ochii i se îngustară.
— De când a murit mama ta, bătrâna n-a făcut decât să-mi creeze probleme. Ai uitat că m-a reclamat la Protecția Copilului? Ai uitat că din cauza ei ai fost trimis să locuiești cu familia aceea?
Andrei își plecă privirea.
— Radu și Mihai nu sunt oameni răi. M-au lăsat să vin aici câteva zile, ca să pot participa la înmormântarea bunicii. Dar eu nu vreau să mă întorc la ei… Vreau să locuiesc cu tine.
— O să rezolvăm totul, băiete, spuse Sorin, mângâindu-l scurt pe păr. Voi face orice ca să te aduc înapoi. Acum nici bunica ta cicălitoare nu mai poate să-mi spună ce am de făcut. Vom fi din nou o familie.
Andrei zâmbi. Ar fi vrut să-și îmbrățișeze tatăl, dar Sorin se întorsese deja cu spatele. Deschise frigiderul, scoase o băutură, se lăsă într-un fotoliu și porni televizorul.
Băiatul oftă. Îi fusese foarte dor de tatăl său, însă Sorin nu fusese niciodată la fel de cald și atent precum mama lui.
Andrei se așeză pe canapeaua bunicii. Deodată, simți ceva tare sub șezut. Se ridică dintr-o săritură și trase perna la o parte. Sub tapițerie părea să fie cusut un obiect.
— E ceva înăuntru! strigă el.
Tatăl său nu se întoarse nici măcar o clipă. Rămase cu privirea lipită de ecranul televizorului.
Andrei aduse o foarfecă și începu să taie cu grijă firele cusăturii. Sub material descoperi o cutie pe al cărei capac se afla un înscris făcut de mână.
Când recunoscu scrisul bunicii, pe chipul lui apăru un zâmbet trist. Tăie banda adezivă fără grabă, apoi se așeză din nou pe canapea pentru a cerceta conținutul.
Înăuntru găsi un plic sigilat, pe care îl puse deoparte. Mai erau câteva foi împăturite, pline de formulări juridice, precum și o scrisoare scrisă chiar de bunica Elena.
Andrei o desfăcu și începu să citească.
„Dragul meu Andrei,
Îmi pare rău că îți cer să iei o hotărâre atât de serioasă la o vârstă atât de fragedă. Totuși, fericirea și viitorul tău depind acum de înțelepciunea cu care vei alege.
Trebuie să știi că tatăl tău s-a întors numai pentru moștenire. Îți voi explica totul, iar după ce vei afla adevărul, vei putea hotărî singur dacă este sau nu vrednic de iubirea ta.”
Andrei se încruntă. Se uită peste umăr și văzu că tatăl său continua să urmărească televizorul, fără să-i acorde nicio atenție. Băiatul coborî din nou ochii spre pagină și continuă să citească.
Cu ceva timp în urmă, bunica Elena urcase cu mare greutate treptele care duceau spre apartamentul ginerelui ei. Fiecare pas o obosea, dar trebuia neapărat să-și vadă nepotul.
O prietenă a fiicei sale decedate, care locuia în același bloc, îi spusese câteva lucruri îngrijorătoare. Din acea clipă, Elena nu-și mai găsise liniștea.
După ce bătuse insistent câteva minute, ușa se deschise brusc. În prag apăru un bărbat care abia se ținea pe picioare. Avea chipul obosit și cearcăne întunecate sub ochi.
— Elena… ce cauți aici? mormăi Sorin cu o voce răgușită.
Mirosul puternic de alcool care venea dinspre el aproape că o făcu pe femeie să se înece.
— Am venit să-l văd pe Andrei. Unde este?
— Păi… începu Sorin, frecându-și bărbia și părând complet dezorientat. Ce zi este astăzi?
— Marți.
Elena intră în apartament și rămase îngrozită de ceea ce văzu. Haine murdare erau aruncate peste tot, sticlele goale se adunaseră lângă fotoliu, iar pe masă și pe podea se aflau caserole de plastic cu resturi de mâncare.
— Cum te descurci fără Ioana? întrebă ea, privind încăperea răvășită.
Sorin bolborosi ceva de neînțeles și se îndreptă spre frigider. Scoase un pachet de salam și începu să-și pregătească un sandviș, lăsând ușa frigiderului larg deschisă.
— Chiar asta îi dai lui Andrei să mănânce? întrebă Elena, arătând spre rafturile pline cu alimente semipreparate.
— Ce e în neregulă cu ele?
Sorin scoase o cutie cu mâncare gata preparată.
— Uite, macaroane cu brânză. Au și lactate, și carbohidrați. Exact ce-i trebuie unui copil care este în creștere.
Elena clătină din cap. Nu înțelesese niciodată ce văzuse fiica ei la acest bărbat, dar nu acela era momentul să se piardă în regrete.
— Sorin, copilul are nevoie de fructe și legume proaspete, de carne adevărată și de cereale. Îți trimit bani în fiecare lună tocmai pentru ca el să primească tot ce-i trebuie! Dar am aflat că umblă murdar și poartă haine rupte. Ce se întâmplă în casa asta?
Sorin căscă, de parcă discuția îl plictisea.
— Hainele rupte sunt semnul unui stil de viață sănătos. Sunt sigur că Mariana, bârfitoarea aceea din apartamentul vecin, a inventat totul. N-o asculta, Elena. Știu foarte bine cum să-mi cresc fiul.
— Desigur. Numărul sticlelor goale de lângă fotoliul tău și dezordinea de aici demonstrează cât de bine te descurci. Când ai spălat ultima dată hainele?
Elena privi atent în jur și observă că lipseau multe dintre lucrurile copilului.
— Unde sunt jucăriile lui Andrei? Unde este echipamentul lui sportiv?
— Îl interesează electronicele. Așa sunt copiii din ziua de astăzi.
— Dar eu plătesc antrenamentele lui de la clubul de fotbal.
— N-a mai vrut să meargă, răspunse Sorin, făcând un gest nepăsător cu mâna.
Elena trase adânc aer în piept.
— Ascultă-mă bine, Sorin. Poți să mă consideri o bătrână cicălitoare, dar eu nu voi lăsa lucrurile așa. Ori îți schimbi comportamentul, ori mă voi asigura că Andrei ajunge să trăiască în condiții normale.
În prezent, Andrei continua să citească scrisoarea bunicii sale.
„Te rog să rămâi cu Radu și Mihai, Andrei. Ei te iubesc și îți pot oferi lucrurile pe care tatăl tău nu este în stare să ți le dea.
Știi că eu te-am iubit întotdeauna, la fel cum te-a iubit mama ta. Alege ceea ce este bine pentru tine.
Cu toată dragostea, bunica.”
Andrei împături scrisoarea cu mare grijă și o puse în buzunar. Apoi luă teancul de documente juridice și începu să citească primele rânduri.
Știa că în fața lui se afla o alegere cumplit de grea.
Și mai știa că hotărârea pe care urma să o ia avea să-i schimbe pentru totdeauna restul vieții.