— Andrei, începu acesta prudent, avem o problemă foarte serioasă.
Andrei stătea lângă fereastra uriașă a penthouse-ului, privind orașul despre care fusese convins că îi aparține.
— Ce problemă?
— Echipa juridică a Anei a depus în această după-amiază mai multe cereri de urgență. Conturile legate de moștenirea ei au fost blocate temporar. Consiliul fundației a primit și o sesizare oficială privind folosirea frauduloasă a donațiilor.
Andrei rămase nemișcat.
— Nu pot face asta fără dovezi.
— Au dovezi.
Simți cum i se strânge gâtul.
— Ce fel de dovezi?
— Extrase bancare. Facturi. Ordine de plată. Și declarația oficială a lui Sorin Pavel.
Culoarea dispăru de pe fața lui Andrei.
Sorin fusese contabilul tăcut, aproape invizibil, al fundației.
Prea tăcut.
Prea atent.
Prea meticulos.
Cu opt luni înainte, Andrei îl concediase fiindcă începuse să pună întrebări despre facturile unei firme de consultanță care, în realitate, nu exista.
Fusese sigur că Sorin avea să tacă de frică.
Se înșelase.
— Unde este Ana? întrebă Andrei printre dinți.
— Nu știu.
— Ești avocatul meu.
— Încerc să te feresc de închisoare, Andrei. Găsirea soției tale nu este prioritatea mea acum.
— Soția mea a provocat totul.
— Nu, răspunse avocatul. Nu ea a provocat această situație. Tu ai făcut-o prin propriile decizii.
Andrei fu atât de furios, încât aproape aruncă telefonul prin cameră.
În schimb, închise și își turnă un pahar de whisky.
La Aeroportul Băneasa, Ana stătea lângă avionul privat, în timp ce vântul rece îi răscolea marginile paltonului.
Încă nu urcase la bord.
Fuzelajul alb și argintiu strălucea sub luminile pistei. Motoarele tăceau. Cerul căpătase o nuanță palidă de violet. Valiza ei fusese deja așezată în compartimentul de bagaje, iar însoțitoarea de bord aștepta cu discreție câțiva pași mai încolo.
Mihai Dumitrescu se afla la distanță, lăsându-i intenționat spațiu.
Purta un palton închis la culoare și mănuși de piele. Chipul lui era liniștit și atent. O întrebase o singură dată dacă era sigură de hotărârea ei.
Ana îi răspunsese fără ezitare.
Da.
Și totuși, nu reușea să facă primul pas.
Plecarea nu însemna doar să urce într-un avion.
Însemna să recunoască faptul că visul murise.
Casa pe care o amenajase cu dragoste, cameră după cameră.
Căsnicia pe care o apărase în fața tuturor chiar și atunci când ea însăși încetase să mai creadă în ea.
Bărbatul despre care sperase că va deveni într-o zi un tată bun, dacă îi va mai oferi puțin timp, puțină răbdare, încă o șansă și încă o iertare.
Acum înțelegea.
Totul fusese o iluzie.
Telefonul îi vibră în buzunar.
Andrei.
Privi numele de pe ecran.
Apoi apăru un alt apel.
Bianca.
După câteva clipe, din nou Andrei.
Ana nu răspunse.
Mihai se apropie încet.
— Nu ești obligată să vorbești cu el.
— Știu.
— Dar o parte din tine încă își dorește.
Pe chipul ei apăru un zâmbet trist.
— Undeva, foarte adânc, încă aștept să rostească acea propoziție care ar face totul puțin mai ușor.
— Care?
— Să spună că îi pare sincer rău.
Mihai își îndreptă privirea spre pistă.
— Oamenii ca Andrei regretă rareori ce au făcut. Regretă abia când apar consecințele.
Ana înghiți cu greu.
Telefonul vibră din nou.
De data aceasta era un mesaj de la Irina.
„Andrei a fost informat. Ședința consiliului a fost convocată pentru mâine. Protecția juridică este activă. Nu răspundeți decât dacă aceasta este alegerea dumneavoastră.”
Nu răspundeți.
Anei aproape că îi scăpă un râs amar.
Ani întregi, căsnicia ei fusese o adaptare continuă.
Se adaptase dispozițiilor lui.
Disparițiilor lui.
Minciunilor lui.
Scuzelor lui.
La cinele oficiale îi ascunsese jignirile.
Zâmbise prin singurătate.
Iertase cruzimi mici până când acestea deveniseră obișnuite, aproape parte din mobilierul vieții sale.
Acum, pentru prima dată, tăcerea îi aparținea.
— Doamnă Ionescu?
Vocea însoțitoarei de bord fu joasă și respectuoasă.
— Putem decola imediat ce sunteți pregătită.
Ana încuviință.
Dar înainte să pornească spre scară, două faruri puternice tăiară întunericul.
Un SUV negru trecu în viteză de poarta de securitate și frână brusc în apropierea hangarului.
Maxilarul lui Mihai se încordă.
Ana știa cine venise înainte ca portiera să se deschidă.
Andrei coborî primul.
Paltonul îi era desfăcut, vântul îi răvășise părul, iar fața îi era albă de furie.
Bianca coborî după el.
În ciuda frigului, era impecabil îmbrăcată într-un palton crem și purta pantofi cu tocuri înalte, complet nepotriviți pentru pista aeroportului. Dar nici hainele elegante, nici machiajul perfect nu puteau ascunde panica din privirea ei.
— Ana! strigă Andrei.
Când își auzi numele rostit de el, stomacul i se strânse.
Mihai făcu un pas înainte, însă Ana ridică mâna.
— Nu. Mă ocup singură.
Andrei se îndreptă rapid spre ea, fluturând un teanc de documente împăturite.
— Ce naiba crezi că faci?
Ana nu se mișcă.
— Plec.
— Pleci? repetă el cu un râs batjocoritor, risipit imediat de vânt. Nu ai dreptul să ne distrugi viața și apoi să fugi.
— Viața noastră? întrebă Ana. Te referi la cea pe care ai părăsit-o de mult? Sau la cea pe care ai plătit-o pentru Bianca?