La auzul propriului nume, Bianca tresări.
Andrei arătă furios spre avion.
— Te crezi importantă acum fiindcă te ascunzi în spatele lui Mihai Dumitrescu? Fiindcă îl lași pe alt bărbat să te ducă de aici?
Privirea Anei deveni glacială.
— Niciun bărbat nu mă duce nicăieri.
— Atunci de ce este aici avionul lui?
— Pentru că, spre deosebire de tine, mi-a oferit ajutor fără să-mi ceară libertatea în schimb.
Buzele lui Andrei se strâmbară într-un zâmbet cinic.
— Ai fost întotdeauna prea naivă.
Bianca păși înainte.
— Ana, te rog, ascultă-mă. Orice crezi că știi poate fi rezolvat discret.
Ana se întoarse lent spre ea.
Luni întregi, Bianca trăise în mintea ei asemenea unei umbre perfecte: buze roșii, parfum scump, zâmbet sigur de sine.
Sub reflectoarele aeroportului părea însă diferită.
Nu nevinovată.
Nu plină de remușcare.
Doar speriată.
— Discret? repetă Ana.
Vocea Biancăi deveni aproape rugătoare.
— Nu vrei un asemenea scandal. Ești însărcinată. Gândește-te la copil. Atâta stres îi face rău.
Expresia Anei se schimbă.
— Să nu îndrăznești să-mi folosești copilul drept scut împotriva consecințelor faptelor tale.
Bianca se înroși.
— Eu nu l-am obligat pe Andrei la nimic.
— Nu, răspunse Ana. Doar te-ai bucurat fără scrupule de tot ce a furat.
Andrei se așeză între ele.
— Destul.
Ana îl privi direct.
— În sfârșit suntem de acord asupra unui lucru.
Deschise geanta și scoase un al doilea plic.
Privirea lui Andrei se opri imediat asupra lui.
— Ce este?
— Actele de divorț. Varianta oficială. Avocatul tău le va primi pe cale legală, dar am vrut să le vezi mai întâi din mâna mea.
Andrei rămase câteva clipe fără cuvinte, ca și cum ea ar fi vorbit într-o limbă necunoscută.
— Chiar vei face asta.
— Da.
— Eu sunt tatăl copilului nostru.
Pentru prima dată, vocea Anei tremură ușor.
— Ți-ai amintit prea târziu.
Pe fața lui trecu o expresie stranie.
Pentru o singură clipă, Ana aproape că văzu bărbatul de care se îndrăgostise cândva.
Nu omul de afaceri influent.
Nu mincinosul.
Nu bărbatul care își jucase întreaga viață ca pe un rol.
Doar Andrei.
Speriat.
Fără mască.
Fără strălucire.
Momentul dispăru repede.
— Vei regreta, spuse el printre dinți.
— Nu. Singurul lucru pe care îl regret este că nu am plecat prima dată când m-ai făcut să mă simt complet singură lângă tine.
Atunci Bianca își pierdu cumpătul.
Se repezi spre Ana, iar tocurile ei răsunară pe beton.
— Te rog, spuse cu glasul frânt. Nu publica nimic în care apare numele meu. Voi pierde totul. Apartamentul. Contractele. Reputația… totul.
Ana o privi în tăcere.
În sfârșit, vedea adevărul limpede.
Nu exista regret.
Nici rușine.
Nici compasiune.
Doar teroarea de a pierde luxul primit.
— Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să accepți o viață construită pe durerea altei femei.
Bianca îl apucă pe Andrei de mânecă.
— Spune-i ceva! Fă ceva! Spune-i că vei rezolva totul!
Andrei se uită întâi la Bianca, apoi la Ana.
Și, pentru prima oară, amândouă înțeleseră în același timp același lucru.
Nu mai putea repara nimic.
Imperiul lui începuse deja să se prăbușească.
Ana îi întinse plicul.
Andrei nu îl luă.
Ea îi dădu drumul pe beton, în fața pantofilor lui.
Vântul ridică ușor un colț, dar plicul rămase între ei.
— Te-am iubit, spuse Ana, cu o voce mai joasă decât vuietul îndepărtat al motoarelor. Te-am iubit atât de mult, încât aproape am dispărut. M-am micșorat mereu ca să existe suficient loc pentru orgoliul și egoismul tău. Dar copilul nostru nu va crește crezând că iubirea înseamnă să implori pe cineva să te aleagă.
Se întoarse spre avion.
— Ana!
Vocea răgușită a lui Andrei o opri.
Ea rămase o clipă nemișcată.
Nu se întoarse.
— Ce?
Pentru prima dată în viață, el nu avea niciun discurs pregătit.
Niciun ordin.
Nicio insultă.
Niciun cuvânt cu care să o lege din nou de el.
Întrebarea ei rămase suspendată în aer.
Ana așteptă.
Nu urmă nimic.
Urcă încet treptele avionului.
Ajunsă sus, se întoarse pentru ultima dată.
Andrei stătea sub lumina puternică a pistei.
La picioarele lui se afla plicul.
Bianca îl ținea cu ambele mâini, plângând. Rimelul îi lăsase dâre întunecate sub ochi, iar ea îl implora să facă ceva ce nu mai era capabil să facă.
Ana își așeză palma pe burtă.
— Tu ți-ai făcut alegerea cu mult timp în urmă, spuse. Acum este rândul meu.
Intră în avion.
Ușa se închise în urma ei cu un sunet discret.
Blând.
Dar definitiv.
Partea a treia
Fotografia deveni virală înainte ca avionul să ajungă la altitudinea de croazieră.
În dimineața următoare, aproape toate tabloidele și publicațiile mondene din România afișau variante ale aceluiași titlu:
„Soția însărcinată a unui miliardar i-a aruncat actele de divorț la picioare și a plecat cu avionul privat — amanta a rămas plângând pe pistă.”
Imaginea era uluitoare.
Ana stătea în capătul scării avionului.
Calmă.
Dreaptă.
Cu o mână așezată protector peste burtă.
Jos se afla Andrei.
Palid.
Încremenit.
Ca un om care înțelesese pentru prima dată ce pierduse.
La câțiva metri de el era Bianca.
Își întindea brațele spre el, iar lacrimile îi curgeau peste machiajul până atunci impecabil.