Puternice.
Regulate.
Vii.
Abia mai târziu îi mărturisise ceva la care Ana nu se așteptase.
Îl cunoscuse bine pe tatăl ei.
— Tatăl tău m-a ajutat într-o perioadă în care nu mai aveam nimic, îi spusese Mihai. Lasă-mă să fac acum ceva pentru fiica lui.
La început, Ana refuzase. Nu voia încă un bărbat care să-i spună că știe ce este mai bine pentru ea. Viața o învățase că ajutorul poate ascunde lanțuri și că unele colivii sunt atât de luxoase, încât îți ia ani întregi să le recunoști.
Mihai nu încercase însă niciodată să hotărască în locul ei.
Nu îi dăduse ordine și nu așteptase recunoștință.
Îi oferise variante.
Îi recomandase oameni de încredere.
O ajutase să evite fotografii care o urmăreau.
Când avusese nevoie de distanță, îi pusese la dispoziție un avion privat. Când căutase un loc sigur, îi deschisese ușa unei proprietăți unde Andrei nu putea ajunge fără ca ea să afle.
— Pleacă atunci când vei fi tu pregătită, îi spusese. Nu pentru că fugi de el. Pleacă fiindcă, pentru prima dată, te-ai ales pe tine.
Acum, Ana rămase în pragul dormitorului și privi pentru ultima dată viața pe care Andrei o construise în jurul ei ca pe o închisoare strălucitoare.
Perdelele de mătase.
Pardoseala din marmură.
Camera copilului, în care încă nu exista nici măcar un pătuț.
Pe comodă se afla fotografia lor de nuntă. Andrei o ținea de talie, zâmbind impecabil, cu acea expresie care acum îi părea doar o mască exersată îndelung.
Ana întoarse rama cu fața în jos.
Apoi luă valiza și ieși fără să privească înapoi.
Partea a doua
Andrei își dădu seama că Ana plecase abia înainte de prânz.
Până atunci dormise suficient cât să-i treacă efectul șampaniei, ignorase intenționat trei apeluri de la Bianca și se convinsese că izbucnirea soției sale avea să se stingă de la sine.
Femeile ca Ana se întorc întotdeauna la tăcere, își spunea.
Mai întâi plâng.
Apoi amenință.
La sfârșit cedează.
Când intră în bucătărie, se aștepta să o găsească acolo. Și-o imaginase cu o cană de ceai fierbinte între palme, palidă, tăcută și pregătită să-și ceară scuze fără să-l privească în ochi.
Dar locuința era nefiresc de liniștită.
Nu se auzea fierbătorul.
Nu se auzeau pași.
Ana nu era acolo.
Pe insula din bucătărie se afla o copie a ecografiei.
Sub ea, o foaie de hârtie.
„Nu ne voi crește copilul într-o casă în care iubirea este folosită drept armă.”
Andrei privi îndelung rândurile. Ceața din mintea lui se risipi, iar în locul ei apăru furia.
O sună imediat.
Ana nu răspunse.
Încercă din nou.
Apelul ajunse direct la mesageria vocală.
Atunci telefonă la paza clădirii.
— Doamna Ionescu a plecat dis-de-dimineață, domnule, îi explică portarul.
— Cu cine?
— Nu știu. O mașină o aștepta în față.
— Ce fel de mașină?
— O limuzină neagră.
Andrei strânse telefonul atât de tare, încât degetele i se albiră.
— Unde a dus-o?
— Nu știu, domnule.
— Nu știi? urlă el.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea.
Andrei închise și o sună imediat pe Bianca.
Ea răspunse după al doilea apel.
— Bună dimineața și ție, murmură seducător.
— Te-a sunat Ana?
Bianca râse.
— De ce m-ar suna soția ta?
— A plecat.
Pentru câteva secunde, Bianca nu spuse nimic.
Când vorbi din nou, tonul ei nu mai era relaxat.
— Unde?
— Nu știu.
— Vorbești serios? Nu știi unde este soția ta însărcinată?
Andrei își încordă maxilarul.
— Nu începe.
— Andrei, dacă a apelat deja la avocați…
— A făcut-o.
Tăcerea coborî din nou între ei.
După câteva clipe, Bianca întrebă încet:
— Cât știe?
Întrebarea îl făcu să simtă un fior rece pe șira spinării.
— Ce vrei să spui?
— Nu te preface că nu înțelegi. Apartamentul. Mașina. Transferurile din fundație. Mi-ai spus că totul este aranjat perfect.
— Totul a fost acoperit.
— Serios? Vocea ei deveni ascuțită. Andrei, numele meu apare pe unele documente.
— Și a cui este vina?
— A mea? replică ea. Tu ai fost cel care a aruncat cu bani de parcă Bucureștiul îți aparținea.
— Jumătate din oraș îmi aparține.
— Nu pentru mult timp, dacă soția ta dovedește că ai folosit banii unei fundații caritabile pentru tine.
Andrei închise ochii.
Pentru prima dată de când Ana îi pusese documentele în față, simți că podeaua începe să dispară de sub el.
Bianca continuă, mai încet:
— Rezolvă situația.
— O voi rezolva.
— Cum?
— O aduc înapoi.
Bianca scoase un râs amar.
— Chiar crezi că se mai întoarce?
— Este încă soția mea.
— A fost soția ta, răspunse Bianca rece. Femeia pe care am văzut-o la gala fundației era distrusă. Dar cea care ți-a pus aseară actele pe masă… aceea era periculoasă.
Andrei închise apelul.
În următoarele șase ore făcu ceea ce fac oamenii influenți atunci când frica îi vizitează pentru prima oară cu adevărat.
Sună.
Avocați.
Membri ai consiliilor de administrație.
Bancheri.
Detectivi particulari.
Prieteni care îi datorau favoruri.
Bărbați care stătuseră alături de el în saloane private, fumaseră trabucuri scumpe, băuseră whisky vechi și îi juraseră loialitate.
Până la lăsarea serii, cei mai mulți nu îi mai răspundeau.
La 19:12 telefonul sună.
Era avocatul său.