Elena fusese convinsă încă din adolescență că frumusețea trecuse pe lângă ea fără să se oprească. Avea părul șters, nasul prea mare, tenul mereu chinuit de probleme, iar bărbații o ocoleau cu privirea, de parcă nici nu s-ar fi aflat în aceeași încăpere. Mama încerca să-i aline durerea, spunându-i că la o femeie contează, înainte de toate, sufletul, însă tatăl oftează greu și repeta: „Cu înfățișarea asta, fată dragă, nu-ți va fi deloc ușor să te măriți”.
Apoi, într-o zi, viața a întors pagina într-un fel la care Elena nu mai spera. În drumul ei a apărut Mihai Ionescu — un bărbat matur, cu stare, văduv, blând și atent, care a văzut în psihologa tăcută nu o femeie ștearsă, ci un suflet demn să fie iubit. A cerut-o de soție, a învăluit-o în grijă și îi spunea cu tandrețe „Lenuța mea”. Au urmat trei ani de liniște caldă, de fericire așezată, aproape incredibilă. Elena ajunsese să creadă că, în sfârșit, viața își găsise locul firesc.
Dar boala a intrat în casa lor fără milă. Grea, crudă, neînduplecată. Mihai se stingea văzând cu ochii, iar Elena, epuizată de nopți nedormite și de îngrijirea lui necontenită, nu se îndepărta totuși nici o clipă.
El a fost cel care a stăruit: „Du-te la Mamaia. Odihnește-te măcar zece zile”. Ea a refuzat, s-a împotrivit, i-a spus că nu-l poate lăsa singur, că îi este teamă, dar până la urmă a plecat. Acolo, pe litoral, s-a întâmplat ceva ce nu ar fi crezut niciodată despre ea însăși — o legătură scurtă, fierbinte, cu Radu. O noapte. O rătăcire. Apoi biletul de întoarcere acasă.
Când s-a întors, n-a trecut mult și a început să priceapă: întârzierea, slăbiciunea, greața. Medicul i-a confirmat exact lucrul de care se temea cel mai tare. Elena era însărcinată. Spaima i-a strâns pieptul ca o gheară. Cum să-i spună soțului? Ce avea să facă el când avea să afle?
Apoi… apoi a venit ceea ce era mai cumplit. Mihai a murit. În seara aceea, schimbând lenjeria patului, Elena a găsit sub perna lui un plic. Pe el era scris un singur cuvânt — „Lenuței”. Cu degetele tremurând, a desfăcut hârtia. Și abia apucase să citească primele rânduri, că lacrimile au năvălit peste ea atât de puternic, încât nu le-a mai putut opri…
Scrisoarea fusese așternută cu scrisul lui slab, frânt, nesigur, dar Elena vedea fiecare cuvânt cu o limpezime dureroasă, ca și cum Mihai ar fi stat lângă ea și i-ar fi vorbit cu vocea aceea joasă, obosită, pe care o iubise atât.
„Lenuța mea dragă. Dacă ții scrisoarea asta în mâini, înseamnă că eu nu mai sunt lângă tine. Te rog să nu plângi. Sau nu… plângi, dacă așa îți va fi mai ușor. Dar după aceea șterge-ți lacrimile și ascultă ceea ce n-am avut puterea să-ți spun cu glas tare cât am fost în viață.
Știu tot. Despre Mamaia. Despre Radu. Am aflat încă de atunci, când erai acolo. Rugasem pe cineva să fie cu ochii pe tine în călătoria aceea — nu din gelozie. Nu, iubita mea. Mă temeam că, dacă mie mi se va face foarte rău, tu vei fi singură, departe de casă, și nu va exista nimeni în preajmă care să te poată ajuta. Omul acela mi-a povestit tot. Despre restaurantul de lângă mare, despre râsul tău, despre felul în care bărbatul acela te privea.
Știi ce am simțit atunci? Nu furie. Nu rană. Ușurare.
În toți acești trei ani m-am temut de un singur lucru — că după moartea mea vei rămâne să trăiești ca o văduvă cu sufletul încă viu, dar închis. Că te vei agăța de amintirea mea atât de tare, încât nu vei mai putea respira. După ce mi-am pierdut prima soție, tu ai devenit singura lumină din viața mea, iar eu știam prea bine că mă țineam de tine ca un om care se îneacă. Când mi s-a spus că ai putut să te lași atrasă de altcineva, fie și numai pentru o noapte, am înțeles lucrul cel mai important: ești vie. Încă poți simți. Asta înseamnă că vei putea merge mai departe.
Apoi te-ai întors. Ți-am văzut chipul. Erai pierdută, palidă, ca și cum purtai în tine o taină înfricoșătoare. Iar când, după câteva zile, ai început să-mi ferești privirea, am bănuit și al doilea adevăr. Copilul.
Lenuța mea, pruncul acesta nu este al meu. Știu asta. Dar te rog să citești cu mare grijă ce urmează: eu am vrut ca el să se nască. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi mai dea măcar șapte luni. Doar șapte. Să-i văd fața. Să-l iau în brațele mele bătrâne și bolnave și să-i spun: „Bun venit, puiule. Eu sunt tatăl tău”.
Pentru că ar fi fost al meu. Nu prin sânge — prin alegere. Prin dragoste. Prin familia la care am visat și pe care am găsit-o doar lângă tine.
De nenumărate ori am vrut să vorbesc cu tine. De sute de ori am început și m-am oprit. Mi-a fost teamă că vei crede că mi-am pierdut mințile sau că încerc să par un sfânt. Dar nu sunt sfânt, Elena. Și nu sunt nici nebun. Eu doar te iubesc. Te iubesc mai mult decât mândria mea. Mai mult decât durerea. Mai mult decât frica. Mai mult decât viața însăși, care se desprinde de mine zi după zi.
Iartă-mă că ai fost nevoită să duci singură povara asta. Iartă-mă că n-am știut să ți-o ușurez mai devreme. Dar să știi un lucru: fericirea ta a fost singurul lucru pe care l-am cerut cerului în fiecare seară. Și dacă pruncul acesta a venit de la un bărbat care a reușit, fie și pentru câteva zile, să-ți redea simțirea că ești frumoasă, dorită, vie — Doamne, aș fi fost gata să-l binecuvântez și pe el, și pe tine, și pe copilul acesta.
Al tău, Mihai.
P.S. În seif, în partea stângă, în dosarul albastru, sunt actele casei, ale mașinii și ale contului pe care l-am pus deoparte pentru viitor. De acum, toate îți aparțin ție și copilului. Nu spune nimănui despre Mamaia. Spune că micuțul este al meu. Iar când va crește și va întreba despre mine, povestește-i cum am fost. Vorbește-i despre mine ca despre tatăl lui adevărat. Pentru că, pentru mine, el era deja al meu”.
Elena a scăpat scrisoarea pe pat și a început să plângă nu în pernă, ci direct în cearșaf, acolo unde încă mai rămăsese, abia simțit, mirosul slab al lui Mihai — medicamente, piele, prezența lui tăcută. Plângea cum nu plânsese niciodată: nici la școală, când ceilalți râdeau de ea, nici în ziua nunții, nici măcar lângă sicriul lui. Fiindcă abia acum înțelesese adevărul cel mai mare: el știuse. Știuse tot. Și totuși o alesese pe ea. Cu slăbiciunea ei, cu greșeala ei, cu frica ei și cu minunea aceea străină, întâmplătoare, dar deja vie sub inima ei.
După o lună, stând în cimitir, în timp ce vântul rece răvășea coroanele de toamnă, Elena și-a așezat palma pe pântecele ușor rotunjit și a șoptit încet:
— Dormi în pace, Mihai. Îi voi povesti. Îi voi povesti neapărat. Îi voi spune cine ai fost cu adevărat.