Iartă-mă că ai fost nevoită să duci singură povara asta. Iartă-mă că n-am știut să ți-o ușurez mai devreme. Dar să știi un lucru: fericirea ta a fost singurul lucru pe care l-am cerut cerului în fiecare seară. Și dacă pruncul acesta a venit de la un bărbat care a reușit, fie și pentru câteva zile, să-ți redea simțirea că ești frumoasă, dorită, vie — Doamne, aș fi fost gata să-l binecuvântez și pe el, și pe tine, și pe copilul acesta.
Al tău, Mihai.
P.S. În seif, în partea stângă, în dosarul albastru, sunt actele casei, ale mașinii și ale contului pe care l-am pus deoparte pentru viitor. De acum, toate îți aparțin ție și copilului. Nu spune nimănui despre Mamaia. Spune că micuțul este al meu. Iar când va crește și va întreba despre mine, povestește-i cum am fost. Vorbește-i despre mine ca despre tatăl lui adevărat. Pentru că, pentru mine, el era deja al meu”.
Elena a scăpat scrisoarea pe pat și a început să plângă nu în pernă, ci direct în cearșaf, acolo unde încă mai rămăsese, abia simțit, mirosul slab al lui Mihai — medicamente, piele, prezența lui tăcută. Plângea cum nu plânsese niciodată: nici la școală, când ceilalți râdeau de ea, nici în ziua nunții, nici măcar lângă sicriul lui. Fiindcă abia acum înțelesese adevărul cel mai mare: el știuse. Știuse tot. Și totuși o alesese pe ea. Cu slăbiciunea ei, cu greșeala ei, cu frica ei și cu minunea aceea străină, întâmplătoare, dar deja vie sub inima ei.
După o lună, stând în cimitir, în timp ce vântul rece răvășea coroanele de toamnă, Elena și-a așezat palma pe pântecele ușor rotunjit și a șoptit încet:
— Dormi în pace, Mihai. Îi voi povesti. Îi voi povesti neapărat. Îi voi spune cine ai fost cu adevărat.