Mi-am luat geanta și am trecut pe lângă el. Nu m-a apucat. Nu mi-a blocat drumul. Dar a venit după mine.
Pe verandă toți tăceau. Ioana se uita la mine de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăznea. Mi-am pus geaca.
— Mulțumesc pentru masă, am spus.
Prostesc, nu? Chiar și într-un asemenea moment: mulțumesc. Dar ce să fac, uneori educația mi se activează mai repede decât bunul-simț al supraviețuirii.
Mircea a rostit încet:
— O să vă pară rău. Nu pentru că aș face eu ceva. Ci pentru că ați pierdut un bărbat normal.
Coboram deja treptele.
— Atunci am avut noroc că l-am pierdut repede.
Probabil a fost cea mai curajoasă frază a mea din ultimul an. Sau poate din ultimii cinci.
Am mers spre poartă. În spate, Sorin a spus:
— Hai, mă, Mircea, las-o. Femeile sunt toate nervoase acum.
Și, pe neașteptate, Ioana a răspuns tăios:
— Taci din gură, Sorin.
M-am oprit o secundă. Nu mă așteptasem de la ea. Apoi am mers mai departe.
Dincolo de poartă era un drum prăfuit, cu gropi. Soarele cobora, dar încă era lumină. Ruxandra a rămas tot timpul pe fir.
— Mergi după hartă. Nu o lua pe scurtături. Vorbește cu mine.
Mergeam și spuneam prostii. Că plăcinta rămăsese acolo. Că adidașii mi se păruseră comozi, dar acum descopeream că nu prea erau. Că eram femeie în toată firea și fugeam de la o casă de la țară ca o elevă de la o petrecere nereușită.
Ruxandra a spus:
— Nu fugi. Pleci.
Nu știu de ce, dar la cuvintele acestea mi-au usturat ochii.
După vreo zece minute am auzit în spate o mașină. M-am tras spre marginea drumului. Inima mi-a sărit imediat în gât. Mașina a ajuns încet lângă mine. Era Mircea.
A coborât geamul.
— Urcați. Vă duc.
— Nu.
— Nu fiți absurdă. Până la gară e departe.
— Merg.
— Adriana, vă purtați urât.
Aproape am râs. Serios. Nu de veselie, desigur. Doar că fraza era atât de absurdă pe drumul acela pustiu. Eu mergeam singură, cu telefonul în mână, el conducea pe lângă mine și încerca să mă convingă să urc în mașina lui, iar urât mă purtam, nu se știe cum, eu.
— Mircea, plecați.
— Îmi fac griji.
— Nu e nevoie.
— V-ați speriat singură. Prietena aceea v-a băgat prostii în cap.
Am tăcut.
— O să înțelegeți mai târziu că ați stricat tot.
— Posibil.
— Și nici măcar nu vă cereți scuze?
M-am oprit. M-am uitat la el și am spus foarte calm:
— Nu.
Un singur cuvânt scurt. Atât de mic. Iar senzația a fost ca și cum aș fi împins un dulap greu din fața unei uși încuiate.
S-a uitat la mine câteva secunde. Apoi a apăsat brusc accelerația și a plecat. În urma mașinii s-a ridicat praf, iar eu am tușit.
Ruxandra a întrebat în telefon:
— A plecat?
— Da.
— Mergi mai departe.
Am ajuns la gară după patruzeci și cinci de minute. Transpirată, furioasă, cu genunchii tremurând. Trenul trebuia să vină peste douăsprezece minute. Am cumpărat de la un chioșc o sticlă de apă, m-am așezat pe bancă și abia atunci am observat că strânsesem atât de tare cureaua genții, încât în palmă îmi rămăseseră dungi roșii.
În tren am început să mă liniștesc. Nu deodată. La început priveam pe geam și mă gândeam: dacă am exagerat? Bine, au venit niște prieteni. Au băut. El a spus câteva lucruri neplăcute. Dar nu m-a atins. Poate trebuia doar să stau liniștită până seara, iar el m-ar fi dus acasă.
Așa încearcă mintea să ne întoarcă în imaginea comodă, cunoscută. Pentru că e înfricoșător să recunoști: ai ajuns singură într-un loc unde îți era rău. Ai ignorat primele semnale. Ai stat și ai zâmbit, deși voiai să te ridici și să pleci.
Acasă am sunat-o pe mama. I-am spus că sunt obosită. Nu i-am povestit tot. Mama ar fi început imediat să se agite, tensiune, pastile, „eu ți-am zis că bărbații sunt ciudați”. Deși nu-mi zisese asta, dar cu siguranță ar fi spus că îmi zisese.
Ruxandrei i-am povestit totul mai târziu. Ea a ascultat în tăcere, doar întreba uneori:
— Aha. Și el ce a făcut?
Când am terminat, a spus:
— Ada, ai fost grozavă.
— Ce grozavă? M-am dus nu se știe unde.
— Nu pentru că te-ai dus. Pentru că ai plecat.
A doua zi, Mircea mi-a scris. Un mesaj lung. Începea cu: „M-am gândit toată noaptea.” Apoi urma că i-am rănit încrederea, că voia să mă prezinte unor oameni apropiați, că la vârsta mea ar trebui să deosebesc grija de control, că am lăsat-o pe prietena mea să se amestece unde nu avea ce căuta. A mai scris: „Nu sunt un băiețaș ca să alerg după o femeie care organizează teste.”
Am citit și nu am răspuns.
După o oră a venit al doilea mesaj:
„Tăcerea e tot un răspuns.”
Apoi al treilea:
„Păcat. Credeam că sunteți altfel.”
Acest „altfel” chiar m-a amuzat. Alt fel cum? Comodă? Recunoscătoare? Una care stă la masă și rabdă, pentru că sunt oameni de față și nu e frumos să pleci?
L-am blocat.
S-ar zice că asta a fost tot. Povestea s-a încheiat. O femeie a mers la casa unui bărbat, a înțeles că bărbatul nu i se potrivește, s-a întors acasă. Punct, apoi poți să mergi să pui mămăliga pe foc. Dar punctul din povestea asta nu s-a dovedit atât de simplu.