Primul clopoțel slab a sunat când, dintr-odată, a spus:
— I-am povestit mamei despre dumneavoastră. Sigur v-ar fi plăcut.
Nu mi-am găsit imediat cuvintele. Ne văzuserăm de trei ori. Ce mamă? Ce „v-ar fi plăcut”? Dar am zâmbit doar:
— Sper că nu i-ați povestit prea amănunțit.
El s-a uitat la mine puțin mai lung decât era firesc.
— Eu simt bine oamenii. Sunteți o femeie corectă.
Mi s-a făcut neplăcut. Nu-mi place să fiu numită corectă. Imediat îmi vine să fac ceva complet incorect. Dar am hotărât să nu caut nod în papură. Fiecare om are expresiile lui preferate.
Casa arăta exact ca în fotografii. O căsuță veche, veranda, liliacul, un butoi cu apă, straturi în grădină. Totul ușor strâmb, dar viu. Pe masă erau deja farfurii, pâine, castraveți, roșii, verdeață. A pus fierbătorul la priză și m-a dus să-mi arate curtea.
— Aici sunt căpșunile. Dincolo cartofii. Acolo e baia de vară, dar n-am mai folosit-o de mult. Iar asta e magazia mea de lucru.
Magazia era într-un șopron mic. A deschis larg ușa. Înăuntru mirosea a lemn, benzină și metal. Pe pereți atârnau scule. Foarte multe scule. Ferăstraie, ciocane, topoare, cârlige, bucăți de fier cu rosturi neclare. Înțeleg, la țară ai nevoie de unelte. Fără ele nu se poate. Și totuși m-am simțit nelalocul meu. Poate pentru că Mircea stătea în prag în așa fel încât nu puteam ieși imediat. Ca din întâmplare. Dar am observat.
— Îmi place ordinea, a spus el.
— Se vede.
— La mine fiecare lucru trebuie să stea la locul lui.
A rostit asta de parcă nu vorbea numai despre unelte.
Am ieșit prima afară. Dintr-odată mi-a fost mai ușor să respir.
Apoi am stat pe verandă. Peștele se cocea deja, mirosea a lămâie și usturoi. Am sunat-o pe Ruxandra, așa cum îi promisesem. I-am spus că totul e bine. Mircea tăia verdeață în timpul acesta. Am observat că asculta. Nu pe față, nu demonstrativ, dar asculta.
— Prietena se îngrijorează? a întrebat el după ce am închis.
— Sigur. Și eu m-aș îngrijora.
El a zâmbit ușor, aproape ironic:
— Femeile au devenit toate foarte suspicioase.
Am răspuns:
— Mai degrabă prudente.
— Da, poate. Deși uneori e jignitor. Te străduiești, inviți omul, iar el parcă te trece dinainte la infractori.
Acolo ar fi trebuit să mă alarmez mai tare. Pentru că un om cu adevărat calm nu se ceartă cu dreptul altcuiva de a fi prudent. Dar eu am încercat iar să netezesc lucrurile.
— Mircea, totuși am venit.
— Ați venit, a spus el și a zâmbit. — Înseamnă că aveți încredere.
Nu știu de ce am tăcut.
Am mâncat. Peștele era, într-adevăr, gustos. El și-a turnat vin, mi-a propus și mie. Am refuzat.
— Deloc?
— Deloc. Trebuie să mă întorc acasă.
— Vă pot duce eu.
— Mulțumesc, merg cu trenul.
A tăcut puțin.
— De ce să mergeți cu trenul? Îmbulzeală, zgomot. V-am spus, vă duc eu.
Cuvintele păreau grijulii, dar înăuntrul meu ceva a tresărit. Pentru că nu o spusese ca pe o propunere, ci aproape ca pe o decizie deja luată. Am râs cu acel râs cu care femeile încearcă adesea să înmoaie o conversație incomodă.
— Îmi plac trenurile. Poți să te uiți pe geam și să te imaginezi eroina unui film vechi.
El nu a zâmbit.
— Dumneavoastră glumiți tot timpul.
— Și ce altceva rămâne de făcut?
— Uneori trebuie să fii serioasă.
Și iar a apărut senzația că nu eram în vizită, ci la un fel de examen.
După vreo oră și jumătate, când tocmai mă gândeam că ar fi cazul să încep să mă pregătesc de plecare, Mircea a spus deodată:
— Acum sosesc băieții.
La început nici n-am înțeles despre cine vorbea.
— Care băieți?
— Ai mei. Vecinul Sorin cu nevasta, Doru. Poate trece și Pavel. Le-am spus că am musafiri.
În mine parcă s-a surpat ceva.
— Mircea, nu mi-ați spus nimic despre asta.
— Și ce-i cu asta? Sunt oameni normali. Stăm de vorbă.
— Eu am crezut că vom fi doar noi doi.
S-a uitat la mine cu o uimire atât de mare, de parcă i-aș fi cerut să dărâme casa.
— Adriana, sunteți împotriva socializării? Am vrut să vă fie mai vesel.
Asta era. „Să vă fie.” Ca și cum îmi făcuse un dar, iar eu mă alintam.
Am spus:
— Aș fi vrut să știu dinainte.
El a așezat cu grijă cuțitul pe tocător, dar sunetul tot a ieșit ascuțit.
— Atunci scuzați-mă că nu v-am făcut program tipărit.
Și a tăcut.
M-a cuprins rușinea. Sincer. Deși nu aveam absolut niciun motiv să-mi fie rușine. Dar stăteam pe veranda altcuiva, la masa altcuiva, cu peștele lui în farfurie și cu plăcinta mea alături, și dintr-odată m-am simțit ca o femeie mofturoasă care strică ziua oamenilor. Un sentiment prostesc. Ca și cum eu aș fi stricat petrecerea.
După vreo douăzeci de minute au sosit „băieții”.
Primul a apărut Sorin. Mare, roșu la față, în tricou, cu o pungă de sticle în mână. După el a intrat soția lui, Ioana, o femeie obosită, cu părul tuns scurt. Apoi a venit Doru, slab, cu un râs zgomotos și cu niște ochi neliniștiți, care alergau mereu în toate părțile. Pavel nu a mai venit, iar eu m-am gândit: măcar cineva a făcut astăzi ce trebuia.
— A, deci așa arată! a spus Sorin când m-a văzut. — Mircea al nostru e cam secretos.
Am zâmbit politicos.
— Adriana.
— Știm, știm. Ne-a făcut capul calendar cu dumneavoastră.