Trăia mai prudent. Nu bea. Nu avea încredere în nimeni.
Dar nu știa că era deja urmărit.
Timp de câteva zile, Ana-Maria i-a studiat obiceiurile. Observa cum verifica ferestrele, cum încremenea când auzea pași pe lângă ușă.
Îi era frică.
Și pe bună dreptate.
În seara aceea nu a intrat imediat.
Mai întâi — lumina.
Apoi — tăcerea.
El a priceput că ceva nu era în regulă abia când era prea târziu.
— Cine-i acolo? — a întrebat aspru.
Nu a primit niciun răspuns.
Doar pași.
Lenți.
De neocolit.
A întins mâna după cuțit.
Dar Ana-Maria fusese mai rapidă.
Când el s-a prăbușit, ea s-a aplecat și l-a privit în ochi.
— Șapte, — a rostit.
Și a plecat.
Doi.
Acum mai rămâneau cinci.
Orașul a început, încet-încet, să șoptească. Oamenii vorbeau despre coincidențe ciudate, despre cineva care îi scotea din drum pe cei ce trecuseră cândva prea departe de margine.
Dar încă nimeni nu lega totul într-o singură poveste.
Încă nu.
Ana-Maria înțelegea: de acum avea să fie mai greu.
Puteau auzi.
Puteau deveni atenți.
Dar ea nu avea de gând să se oprească.
Fiecare pas era cântărit.
Fiecare mișcare — exactă.
Nu se răzbuna.
Încheia ceea ce începuse în pădure.
Iar undeva departe, la sute și sute de kilometri, ceilalți încă trăiau.
Râdeau.
Respirau.
Fără să știe că timpul lor începuse deja să curgă invers.
Iar Ana-Maria mergea pe urmă.
Încet.
Neabătut.
Și, cu fiecare zi, în ea rămânea tot mai puțin om și tot mai mult din ceea ce făcuse războiul din ea.
A treia urmă i-a ieșit singură în cale.
Nu prin zvonuri, nu prin discuții — ci printr-o greșeală. Unul dintre cei rămași fusese mai puțin prevăzător. Nu se ascunsese în pustietate, nu se îngropase printre cărăușii carierelor, nu se pierduse în mulțimea portului. Hotărâse să ducă o viață obișnuită.
Și tocmai așa s-a trădat.
Ana-Maria l-a văzut în piață. Printre oameni, glasuri, miros de pește și scânduri ude. Stătea lângă o tarabă, se certa cu o vânzătoare și părea cel mai banal om din lume. Prea banal.
Dar mâna.
La încheietură a lucit o sticlă veche, fisurată.
Ceasul.
Ea a trecut mai departe fără să-și încetinească pasul.
Însă înăuntru ceva a pocnit rece.
Acum mai rămâneau cinci.
Acesta nu semăna cu primii. Nu bea, nu striga, nu ieșea în evidență. Casă, muncă, vorbe rare cu vecinii. Uneori chiar zâmbea.
Trăia.
Ca și cum noaptea aceea n-ar fi existat niciodată.
Ana-Maria l-a urmărit o săptămână.
Zi după zi.
Pas după pas.
Se întorcea acasă la aceeași oră. Se oprea lângă poartă, privea în jur. Uneori — prea atent.
Simțea.
Nu pe ea.
Altceva.
Frica aceea care nu poate fi numită.
Ana-Maria cunoștea sentimentul. Atunci când trecutul vine după tine, chiar dacă nu-i auzi pașii.
În noaptea aceea nu s-a mișcat de la început.
A așteptat.
A stat în umbră până când lumina din casă s-a stins. Până când siluetele de la ferestre au dispărut. Până când totul în jur a înghețat.
Abia atunci s-a apropiat.
Ușa era încuiată.
Dar asta nu schimba nimic.
A intrat fără zgomot.
El s-a trezit înainte ca ea să ajungă lângă el.
S-a ridicat în capul oaselor.
Și a înțeles pe loc.
— Nu… — a suflat.
Nu era întrebare.
Era recunoaștere.
Ana-Maria s-a oprit la câțiva pași.
— Îți amintești? — a întrebat.
El a strâns pleoapele.
— Eu… eu n-am vrut… m-au silit…
Cuvintele au rămas suspendate în aer.
Goale.
Fără folos.
Ea l-a privit mult.
Pentru prima dată.
Nu ca pe o țintă.
Ca pe un om.
Și atunci a văzut.
Frică. Căință. O încercare jalnică de a se dezvinovăți.
Dar era prea puțin.
— E târziu, — a spus ea încet.
Când totul s-a terminat, nu a plecat imediat.
A rămas lângă el.
Ascultând liniștea.
Trei.
Acum mai rămâneau patru.
După aceea, ceva s-a schimbat.
Nu în jur.
Înăuntru.
Înainte fusese simplu: țintă, drum, sfârșit.
Acum apăruse altceva.
Gânduri.
Întrebări.
Le alunga.
Dar se întorceau.
Următorul s-a dovedit cel mai greu.
Inelul.
L-a găsit departe de oraș, într-o carieră, acolo unde oamenii dispăreau mai repede decât apucau să se arate. Acolo unde nimeni nu întreba cine ești și de unde vii.
Era prudent.
Prea prudent.
Își schimbase numele. Felul de a vorbi. Până și mersul.
Dar inelul nu-l scosese.
De ce?
Ana-Maria nu înțelegea.
Poate era amintire.
Poate frica de a uita cine fusese.
L-a urmărit mult.
Mai mult decât pe ceilalți.
Și, pentru prima dată, s-a îndoit.
Nu de ea.
De ceea ce făcea.
El îi ajuta pe oameni. Împărțea mâncare. Lua apărarea celor slabi.
Ca și cum ar fi încercat să plătească.
Dar trecutul nu dispare.
Doar așteaptă.
În seara aceea s-a apropiat de el singură.
La vedere.
Fără umbră.
El a văzut-o imediat.
Și s-a albit la față.
Mâna cu inelul i-a tresărit.
— Tu… — a șoptit.
— Da.
Nu a fugit.
Nu a încercat să se apere.
A rămas pur și simplu pe loc.
— Te așteptam, — a spus el.
În vorbele acelea nu era nici ură, nici spaimă.
Doar oboseală.
— De ce nu l-ai scos? — a întrebat Ana-Maria, arătând spre inel.
El și-a privit mâna.
— Ca să nu uit.
Ea a tăcut.
— Nu cer milă, — a continuat el. — Dar… am încercat să devin altcineva.
Ana-Maria a închis ochii pentru o clipă.
Ceva a tremurat în ea.
Apoi s-a stins.
— Nu ajunge, — a spus.