El a încuviințat liniștit.
Patru.
Mai rămâneau trei.
Dar de aici înainte totul era altfel.
Fiecare pas următor devenea mai greu.
Nu din pricina primejdiei.
Din pricina gândurilor.
Își amintea tot mai des nu noaptea aceea.
Ci pe ea însăși.
Pe cea de dinainte.
Următorul era tocmai glasul.
Conducătorul.
Îl păstrase pentru sfârșit.
Dar el a găsit-o înainte.
S-a întâmplat pe neașteptate.
Într-o seară, întorcându-se, Ana-Maria a simțit.
Prezență.
Străină.
Nu s-a întors.
Dar știa.
Era acolo.
— Mult ți-a mai luat până ai ajuns, — s-a auzit în spatele ei.
Aceeași voce.
Răgușită.
Calmă.
Ea s-a oprit.
S-a întors încet.
El stătea în umbră.
Aproape neschimbat.
Doar ochii îi deveniseră alții.
Mai tari.
— Am știut că ai rămas vie, — a spus el. — Femeile ca tine nu mor așa ușor.
Ana-Maria nu a răspuns.
— I-ai curățat deja pe ceilalți? — a rânjit el. — Treabă bună.
Tăcerea dintre ei s-a îngreunat.
— De ce? — a întrebat el, deodată.
Ea l-a privit lung.
— Pentru că m-ai lăsat în viață.
El a zâmbit strâmb.
— O greșeală.
— Da.
Stăteau unul în fața celuilalt.
Doi oameni care nu mai existau.
Doar învelișuri.
— Terminăm? — a întrebat el.
— Da.
Dar ea nu s-a mișcat.
Nici el.
Secundele se lungeau.
Apoi el și-a plecat privirea.
— Știi… — a rostit încet. — Atunci am înțeles. Mai târziu. Că te vei întoarce.
Ana-Maria nu a spus nimic.
— Și totuși am trăit, — a continuat el. — Ciudat, nu?
Ea a făcut un pas înainte.
El nu s-a retras.
Și, pe neașteptate, totul a dispărut.
Nu pădurea.
Nu noaptea.
Nu durerea.
Doar golul.
Ana-Maria s-a oprit.
Mâna nu i s-a ridicat.
Pentru prima dată.
El s-a uitat la ea.
— Nu poți? — a întrebat.
Ea nu a răspuns.
Pentru că nici ea nu știa.
Și chiar în clipa aceea a înțeles.
Dacă ar face-o, nimic nu s-ar schimba.
Nici atunci.
Nici acum.
Nici mai târziu.
Golul ar rămâne.
Pentru totdeauna.
El aștepta.
Dar ea și-a coborât mâna.
— Pleacă, — a spus.
El nu a crezut.
— Ce?
— Pleacă.
Tăcere.
Lungă.
Apoi el a dat încet din cap.
Și a plecat.
Fără cuvinte.
Fără să privească înapoi.
Ana-Maria a rămas singură.
A stat mult timp nemișcată.
Până când a început să se lumineze.
Doi încă mai rămăseseră.
Dar ea nu i-a mai căutat.
Drumul se sfârșise.
Nu acolo unde crezuse.
S-a întors la București.
În tăcere.
Nevăzută.
În aceeași cameră.
La aceeași oglindă.
A șters cuvintele vechi.
Și nu a mai scris altele.
A trecut timpul.
Mult timp.
Într-o zi a scos acordeonul.
Același.
Pentru fratele ei.
S-a așezat lângă fereastră.
Și, pentru prima oară după foarte multă vreme, și-a îngăduit doar să trăiască.
Nu ca armă.
Nu ca umbră.
Ci ca om.
Cu durere.
Cu amintire.
Cu un gol care nu o mai conducea.
Undeva, departe, cei rămași continuau să existe.
Dar asta nu mai avea importanță.
Pentru că adevărata luptă nu se sfârșise în ziua în care dușmanii dispăruseră.
Ci în clipa în care ea încetase să fie una dintre ei.