Ana-Maria s-a întors în camera ei de pe Calea Victoriei. S-a apropiat de oglindă și, cu rujul, a scris pe sticlă: „Arsură”, „Tatuaj”, „Inel”, „Ceas”, „Voce”.
Șapte ținte.
Și-a amintit o vorbă scăpată de unul dintre ei despre Dobrogea, despre port și despre marginea țării. Aceea era firul.
A șters cuvintele de pe oglindă și a cumpărat bilet de tren spre Constanța.
Nu avea de gând să-i dea pe mâna judecătorilor. Pentru ei urma să existe o altă sentință.
Aveau să dispară unul după altul — încet, fără zgomot, fără urme.
Vânătoarea începuse. Iar prada încă nu știa că pe urmele ei pornise deja un prădător.
Trenul spre sud-est înainta prin câmpii nesfârșite atât de încet, de parcă țara însăși încerca să întindă distanța dintre trecut și ceea ce Ana-Maria se pregătea să facă. Vagoanele fremătau de discuții, râsete și istorii străine, dar ea nu auzea nimic. Stătea la fereastră, privea cum ogoarele albe se schimbă în pâlcuri de pădure întunecată și derula iar, în minte, fiecare detaliu al acelei nopți.
Nu sentimente. Nu durere. Numai fapte.
Arsura.
Tatuajul.
Inelul.
Ceasul.
Vocea.
Știa că emoțiile încurcă. Așadar trebuiau arse din rădăcină, așa cum războiul arsese în ea tot ce mai fusese viu.
Constanța a întâmpinat-o cu un vânt tăios și cu o umezeală rece, intrată până în oase. Orașul își ducea viața aspră — zgomotos, colțuros, plin de oameni obișnuiți să supraviețuiască și să nu pună întrebări. Aici, la capăt de țară, puteai să te pierzi ușor. Și tot aici puteai găsi la fel de ușor pe cei care credeau că se pierduseră pentru totdeauna.
Ana-Maria a închiriat o cameră la o văduvă în vârstă, spunând că este învățătoare trimisă cu repartiție. Femeia nu a întrebat nimic — i-a arătat doar patul îngust, masa veche și soba din colț.
În noaptea aceea, Ana-Maria nu a închis ochii.
Își construia planul.
Mai întâi — informații. Apoi — urmărire. Abia după aceea — acțiune.
Greșelile nu erau îngăduite.
Prima urmă a găsit-o printre hamalii din port. Seară de seară, Ana-Maria a stat într-o cantină ieftină de lângă chei, ascultând discuții, memorând fețe, voci, gesturi. Știa să se topească între oameni — să devină nimeni.
Și, într-una dintre seri, a auzit.
— Ai auzit de Roșcovan? — a zis un bărbat, coborând glasul. — Are jumătate de față de parcă l-ar fi lins focul. Se învârte pe lângă aur, aduce marfă de la cariere și de la gropile alea din munți.
Inima ei nu s-a clintit. A pus doar lingura deoparte.
Arsura.
— Unde poate fi găsit?
— Dacă are el nevoie, te găsește singur. Dar se învârte des la „Nordul”.
Ana-Maria a dat din cap ca și cum discuția nu avea nicio legătură cu ea.
În aceeași seară a pornit într-acolo.
Cârciuma era gălăgioasă, înecată în fum, plină de oameni cu priviri grele. Aici nu se cereau nume. Aici se vedea cum își ține omul spatele.
A intrat liniștită, s-a așezat într-un colț îndepărtat și a comandat ceai.
Apoi a așteptat.
El a apărut cam după o oră.
Fața îi era sluțită, pielea strânsă, ca arsă de flăcări. Râsul — răgușit, neplăcut. Se mișca sigur pe el, ca un stăpân al locului.
Ana-Maria nu și-a ridicat capul.
Dar a văzut tot.
Mersul. Mâinile. Gesturile.
El era.
Primul.
Nu s-a apropiat de el. Nu i-a căutat fața.
A ieșit înainte ca el să apuce s-o observe.
Următoarele trei zile, Ana-Maria l-a urmat ca o umbră. A aflat unde locuiește, cu cine se întâlnește, pe unde umblă. Nu se grăbea.
Răbdarea era arma ei.
El stătea cu chirie într-o cameră de la marginea orașului. Se întorcea adesea târziu și beat. Nu avea pază — credea prea mult în propria lui neatinsă putere.
În a patra noapte, Ana-Maria a venit la casa lui.
Întunericul era dens, la fel ca atunci, în pădure.
A rămas nemișcată și a ascultat.
Pași. Scârțâit de ușă. Glasul lui.
Se întorsese.
După câteva minute, lumina din fereastră s-a stins.
Ana-Maria s-a apropiat.
În tăcere.
Fără niciun sunet.
A intrat înăuntru așa cum, altădată, intrase în cartierele inamice.
El nu a apucat să înțeleagă nimic.
A deschis ochii doar când ea era deja lângă pat.
— Tu… — a hârâit el, încercând să se ridice.
Ea nu i-a îngăduit.
Mâna ei s-a așezat pe pieptul lui, lipindu-l de saltea.
— Adu-ți aminte, — a spus ea încet.
El o privea gol, fără să priceapă.
Apoi a înțeles.
Frica i-a aprins ochii într-o clipă.
— Nu… stai…
Dar Ana-Maria se întorsese deja înăuntru, într-un loc unde cuvintele lui nu mai ajungeau.
Nu mai asculta.
Pentru ea, el nu mai era om.
Era doar un punct pe listă.
Când totul s-a sfârșit, a ieșit la fel de tăcut cum intrase.
Dimineață, prin oraș se vorbea despre un accident.
Nimeni nu a bănuit nimic.
Unul.
Mai rămâneau șase.
Ana-Maria nu a simțit ușurare.
Golul dinăuntru nu dispăruse nicăieri.
Dar acum avea o țintă.
Următoarea urmă s-a lăsat găsită mai repede.
Tatuajul.
Despre el a aflat de la un fost pușcăriaș, cu care parcă întâmplător a intrat în vorbă. Omul i-a povestit despre unul căruia îi plăcea să se laude cu trecutul și să-și arate inscripția de pe braț.
Acum purta alt nume.
Dar numele nu avea nicio însemnătate.
Ana-Maria l-a găsit într-o baracă de la marginea orașului.