— Andrei, te rog, lasă-mă să plec. Am încercat să avem o familie, dar totul s-a sfărâmat. De ce să ne mai chinuim unul pe altul? Hai să divorțăm și să terminăm odată.
— Acum? a rânjit el. Nici să nu visezi. Nu te las eu să pleci. Ești soția mea, eu sunt bărbatul tău, avem o familie. Ce, o duci rău? Nu mă mai iubești? Sau ai pe altcineva? Răspunde când vorbesc cu tine!
Ioana stătea pe marginea canapelei și frământa între degete colțul păturii. După încă o ceartă cu soțul ei, ar fi vrut să se facă nevăzută, să dispară din viața lui pentru totdeauna. Divorțul părea singura ieșire, dar curajul de a depune actele îi lipsea. Cei doi ani de căsnicie se transformaseră într-un coșmar, iar ultimele șase luni fuseseră cele mai grele: Andrei devenise, parcă peste noapte, un mic tiran al casei, mereu gata să găsească un nou motiv de reproș.
Totul pornise dimineața, dintr-un lucru care ar fi trebuit să fie lipsit de importanță. Ioana își comandase o cremă nouă pentru față.
— Iar arunci banii pe prostii? s-a auzit vocea lui, când ea s-a întors acasă cu coletul.
Ioana a încercat să-i explice, dar Andrei nici măcar nu voia s-o asculte.
— La ce te gândești tu? La noi? Sau numai la tine, draga mea? Îți trebuie cremă! Mai bine făceai ceva util cu banii ăia. De exemplu, îi ajutai pe părinții mei.
— Andi, de ce începi imediat așa? Eu muncesc, am banii mei. Și îi ajut mereu pe părinții tăi, știi foarte bine.
— Îi ajuți? Le trimiți mărunțiș! Oamenii au nevoie de ajutor adevărat, pricepi? Ești egoistă, Ioana. Tot ce câștigi se duce pe borcănașe și creme de față!
Vorbea tăios, cu ochii aprinși de furie. Ioana n-a mai rezistat și a izbucnit în plâns. Andrei, ca de fiecare dată, a trântit ușa și a lăsat-o singură, cu lacrimile ei și cu sentimentul acela apăsător că nu mai are nicio putere. Așa făcea mereu: o împingea până la margine, apoi pleca.
Ioana își amintea limpede cum fusese la început. Andrei i se păruse bărbatul perfect: atent, grijuliu, tandru. Dar, încetul cu încetul, ceva se schimbase. Sau poate că ea nu văzuse, la timp, cine era el cu adevărat.
Seara, Andrei s-a întors acasă. Ioana era în bucătărie și bea ceai.
— Ai plâns iar? a întrebat el fără s-o privească.
— Te-am jignit eu cu ceva? Singură ți-o faci. Gândește-te mai bine la ce faci.
— Dar ce fac greșit? a întrebat Ioana încet.
— Totul! Nu te străduiești deloc. Eu muncesc, vin obosit, iar tu? Jumătate de zi la laptop, jumătate de zi prin casă!
— Și eu muncesc, Andrei. Nu mai puțin decât tine, a îndrăznit Ioana să spună, dar a regretat imediat.
— Aia numești tu muncă? Iei niște bani de nimic! Eu țin casa asta în picioare. Ar trebui să mă apreciezi, Ioana. În toată căsnicia asta, n-ai fost în stare să-mi spui un „mulțumesc” adevărat! Merit asta!
— Te apreciez, Andi… Dar asta nu-ți dă dreptul să vorbești așa cu mine.
— Și cum vrei să-ți vorbesc? Tu ești mereu nemulțumită, mereu cu lacrimile pregătite! Mă faci să par un monstru!
— Andrei… Tu ești mereu supărat pe mine. Mi-e frică să spun un cuvânt, mi-e frică să cumpăr ceva, mi-e frică și să mă odihnesc. După prânz nu pot nici să mă întind puțin. Dacă afli, începi imediat să țipi. Nu sunt făcută din piatră, nu mai pot să mă controlez…
— Vai, lasă-mă cu văicărelile! Mereu faci pe victima. Mi se face greață!
În glasul lui era o scârbă care o durea pe Ioana mai tare decât țipetele.
— Nu înțeleg de ce te porți așa cu mine, a șoptit ea. Ce vrei să fac?
— Fă lucrurile cum trebuie, nu mă enerva și o să fie bine.
Ioana l-a privit în ochi. Căldura și dragostea de altădată dispăruseră. În locul lor rămăseseră doar iritarea și frigul.
— Poate ar trebui să vorbim cu cineva, a propus ea. Să mergem la un consilier de cuplu?
— Consilier? Tu ai nevoie de psiholog, că nu ești normală, a tăiat-o Andrei. Îți imaginezi tot felul de lucruri.
Cuvintele acelea au lămurit-o pe deplin: trebuia să plece. Andrei a mâncat în grabă și a pornit televizorul, iar ea a scos un carnețel vechi și a început să-și planifice fuga. Nu-și permitea să greșească nimic.
A doua zi, Ioana a ieșit din casă mai devreme decât de obicei. A intrat într-o cafenea mică, a comandat o cafea, a deschis carnețelul și a scris:
„Primul pas: să găsesc un job part-time și să câștig mai mult decât acum. Al doilea pas: să închiriez o cameră mică. Al treilea pas: să-mi strâng lucrurile. Al patrulea pas…”
— Ioana? s-a auzit o voce cunoscută.
A ridicat privirea și a văzut-o pe Mihaela, fosta ei colegă de liceu.
— Mihaela! Ce surpriză! a exclamat Ioana.
— Nu ne-am mai văzut de o veșnicie, a zâmbit Mihaela. Ce faci aici? Lucrezi prin zonă?
— Nu, am intrat doar să mă gândesc puțin, a răspuns Ioana, ferindu-și privirea.
— Ce s-a întâmplat? Nu arăți deloc bine. Ești bolnavă?
Ioana, care nu mai auzise de mult o vorbă caldă, n-a mai putut să se stăpânească și a început să plângă.
— Mihaela, e groaznic. Soțul meu mă termină încet. Mă critică tot timpul, mă umilește, mă face să mă simt nimic. Nu mai pot. Uneori, în certuri, mi-e teamă de el. Mă apucă de brațe, mă bruschează…