— Vasul pare cam plin, am observat eu.
Următoarele zile s-au transformat într-un spectacol complet al absurdului. Doamna Viorica venea în fiecare seară, muta vazele de colo-colo și critica nuanța pernelor mele de pe canapea. Doru se plimba prin apartament ca un păun și le povestea prietenilor la telefon ce recepție elegantă organizează el. „Da, frate, va fi ceva de nivel. Femeile mele se ocupă.”
„Femeile mele.” M-a trecut un fior.
Culmea a fost când a apărut „designerul”, o prietenă de-a doamnei Viorica, o femeie care a declarat cu o siguranță de beton că, pentru o atmosferă festivă, oglinzile mele trebuie acoperite cu folie de aluminiu.
— Reflectă negativul, explica prietena, o doamnă cu o beretă care semăna cu un dovleac decorativ strivit.
— Singurul negativ care trebuie reflectat aici are cheile apartamentului meu, am mormăit eu.
— Ce ai spus? a mijit ochii soacra mea.
— Spuneam că folia este o idee genială. Se simte imediat amploarea. Facem și coifuri din ea? Să nu se întrerupă canalul cu cosmosul?
Prietena s-a simțit jignită, doamna Viorica m-a declarat obraznică, iar seara Doru mi-a oferit propriul lui număr de teatru.
— O umilești pe mama! striga el, agitându-și brațele. Dacă nu-ți ceri scuze imediat și nu te apuci de răcituri, eu… eu pun problema tranșant!
— Pune-o, am dat eu din cap. Dar cu grijă, să nu cedeze tranșantul sub greutate.
Și exact atunci a făcut greșeala principală.
— Știi ceva? a spus Doru, îngustându-și privirea. Mama are dreptate. Da, apartamentul este trecut pe numele tău, dar suntem căsătoriți. Asta înseamnă că întreaga familie are un drept moral asupra lui. Așa că ori accepți regulile noastre, ori… demonstrezi că nu-mi ești soție, ci doar o vecină.
Acesta era un ultimatum. Era convins că mă voi speria și voi fugi să cumpăr limbă pentru răcituri.
Am zâmbit. Larg. Aproape tandru.
— Bine, Doru. Ai dreptate. Am fost egoistă. Mă ocup eu de tot. Totul va fi stabilit cu mama.
În următoarele trei zile am jucat rolul nurorii perfecte. Dădeam din cap, zâmbeam și admiram ideile soacrei mele.
— Dar tortul? se neliniștea doamna Viorica.
— Va fi cel mai bun tort din oraș, am asigurat-o. De autor.
— Și invitații? L-am chemat și pe domnul Ionel cu acordeonul!
— Acordeonul este minunat. Blocurile de beton au fost create special pentru acustică live.
În dimineața zilei festive m-am trezit înaintea tuturor. Doru încă dormea, probabil savurând vise despre propria lui importanță. Mi-am făcut în liniște valiza. Am luat laptopul, documentele și ficusul meu preferat.
Pe masa din bucătărie am lăsat un plic. Înăuntru se aflau planul detaliat al evenimentului și cheile.
Am ieșit din bloc, m-am urcat într-un taxi și am plecat la un hotel spa de la marginea Brașovului, unde îmi rezervasem din timp o suită pentru trei zile. Mi-am închis telefonul după ce am trimis un singur mesaj în grupul comun al lui Doru și al mamei lui.
La ora 14:00, când invitații ar fi trebuit deja să înceapă să apară, eu stăteam într-un jacuzzi.
Și îmi imaginam foarte viu ce se întâmplă acasă.
Iată-l pe Doru trezindu-se. Merge să caute micul dejun. Micul dejun nu există.
Apoi găsește plicul. Îl deschide. Citește:
*„Dragul meu soț și stimată doamnă Viorica!
Pentru că v-ați dorit atât de mult ca totul să fie stabilit cu mama, îi predau solemn conducerea evenimentului.
Produsele nu au fost cumpărate. Mama spunea mereu că mâncarea de casă este cea mai bună, iar mâinile ei sunt de aur. Am decis să nu împiedic talentul să se manifeste.
Masa nu este aranjată. Mama susținea că servirea este oglinda sufletului gospodinei. Nu vreau să impun sărbătorii voastre estetica mea «fără suflet».
Invitații sunt așteptați la ora 15:00. Domnul Ionel, acordeonistul, a rugat să se transmită că recunoaște doar coniacul.
P.S. Am plecat să-mi caut înțelepciunea feminină. Se spune că locuiește acolo unde unui bărbat nu trebuie să i se explice că soția nu este un multicooker cu funcție de card bancar.
Cu drag, Irina.”*
Când mi-am deschis telefonul seara, mă așteptau 48 de apeluri pierdute de la Doru și 12 de la doamna Viorica.
Mesajele vocale erau opere de artă. Mai întâi amenințări. Apoi îngrijorare. La final, panică pură.
— Irina, tu ești întreagă la minte?! Sunt invitații aici! Tanti Geta a ajuns deja!
— Irina, asta este o josnicie! Am comandat pizza, dar curierul nu găsește scara!
— Irina, domnul Ionel și-a rupt acordeonul fiindcă Doru n-a adus coniac!
Ultimul mesaj, de la Doru, era șoptit. După ecou, părea trimis din baie:
— Iubito, de ce ai făcut asta? Mama plânge. Tanti Geta zice că suntem rușinea neamului și niște sărăntoci. Întoarce-te, da? Spăl eu tot.
Nu i-am răspuns.
M-am întors acasă după trei zile. În apartament era liniște, dar mirosea a băutură stătută, salam ieftin și înfrângere.
Doru stătea la masa din bucătărie, cu capul prins între mâini. Arăta ca Napoleon care nu doar pierduse la Waterloo, ci își rătăcise și cizmele pe drumul spre casă.
— Te-ai întors, a spus el răgușit.
— M-am întors în casa mea, am precizat eu. Ce cauți tu aici este, într-adevăr, o întrebare interesantă.