— Mama nu mai vorbește cu mine. A zis că n-am fost în stare să-i organizez o aniversare decentă. Că am făcut-o de râs în fața rudelor.
Mi-am turnat un pahar cu apă.
— Uimitor. Doar stabiliserăți totul.
— Irina, a fost crud. Ne-ai pus într-o situație groaznică.
— Nu, dragule. Eu doar am predat atribuțiile. Ție îți plac formulările de afaceri, nu-i așa? V-am oferit libertate totală. Ați vrut o sărbătoare după regulile voastre și ați primit-o. Faptul că regulile voastre nu funcționează fără resursele mele ține, din păcate, de economie dură.
Doru a încercat să adopte o postură demnă.
— Eu nu pot așa! Sunt bărbat! Cer respect!
— Respectul, Doru, am spus eu, așezându-mă în fața lui și privindu-l direct în ochi, nu înseamnă că toți dau din cap în tăcere în timp ce tu rostești prostii solemne. Respectul apare atunci când declarațiile tale se potrivesc cu faptele tale. Iar până una-alta… eu nici nu mi-am desfăcut valiza. Te pot ajuta să ți-o faci pe a ta. Mama ta probabil îți duce dorul. La ea e renovare, are aură nouă. Condiții ideale pentru un exemplar atât de rar.
A plecat peste o oră. A încercat să trântească ușa, dar amortizorul a închis-o lin, lipsindu-l de ultimul punct teatral.
Am rămas singură. În liniște. Am dezlipit folia de pe oglindă. Din reflecție mă privea o femeie care poate nu știe să pregătească răcituri impecabile pentru patruzeci de persoane, dar știe foarte bine să-și pregătească propria viață.
Și știți ce vă spun?
Nu vă temeți niciodată să deveniți „rea” pentru cei obișnuiți să vă folosească bunătatea drept combustibil pentru orgoliul lor.
De atunci, Doru locuiește cu mama lui. Se spune că încă discută cine poartă vina pentru „catastrofa secolului”. Iar eu… Eu mi-am cumpărat perdele noi. Nu bej. Turcoaz aprins. Pentru că este culoarea mării, a libertății și a absenței totale a rudelor din Botoșani în sufrageria mea.