Următoarele zile s-au transformat într-un spectacol complet al absurdului. Doamna Doina venea în fiecare seară, muta vazele dintr-un loc în altul și critica nuanța pernelor de pe canapeaua mea. Radu se plimba prin apartament ca un păun și le povestea prietenilor la telefon ce recepție luxoasă organizează. „Da, frate, o să fie la nivel. Femeile mele se ocupă.”
„Femeile mele.” M-a trecut un fior rece.
Punctul culminant a fost apariția „designerului”, o prietenă a doamnei Doina, care a declarat cu o siguranță de beton că, pentru o atmosferă festivă, trebuie să lipim folie de aluminiu peste oglinzile mele.
— Reflectă negativul, ne instruia prietena, o femeie cu o beretă ce semăna cu un dovleac decorativ călcat în picioare.
— Singurul negativ care are nevoie să fie reflectat aici are cheile apartamentului meu, am mormăit eu.
— Ce ai spus? a mijit ochii soacra mea.
— Spun că folia e o soluție genială. Se simte imediat anvergura. Facem și căciulițe din ea? Să nu ni se întrerupă legătura cu cosmosul?
Prietena s-a jignit, doamna Doina m-a declarat obraznică, iar seara Radu mi-a oferit un spectacol separat.
— O umilești pe mama! urla el, fluturându-și brațele. Dacă nu-ți ceri imediat scuze și nu începi să te ocupi de piftie, eu… eu pun problema tranșant!
— Pune-o, am dat eu din cap. Doar cu grijă, să nu cedeze tranșantul sub greutate.
Și exact atunci a făcut greșeala cea mare.
— Știi ceva? Radu și-a îngustat privirea. Mama are dreptate. Da, apartamentul e pe numele tău, dar suntem căsătoriți. Asta înseamnă că drept moral asupra lui are întreaga familie. Așa că ori accepți regulile noastre, ori… demonstrezi că nu ești soția mea, ci doar o colegă de apartament.
Era un ultimatum. El era convins că, în clipa următoare, mă voi speria și voi fugi să cumpăr limbă pentru piftie.
Am zâmbit. Larg. Aproape tandru.
— Bine, Radu. Ai dreptate. Am fost egoistă. Mă ocup eu de tot. Totul va fi stabilit cu mama.
În cele trei zile rămase, am jucat rolul nurorii perfecte. Dădeam din cap, zâmbeam și mă minunam de ideile soacrei mele.
— Dar tortul? se neliniștea doamna Doina.
— Va fi cel mai bun tort din oraș, am asigurat-o. De autor.
— Și invitații? L-am chemat și pe nea Petrică, cel cu acordeonul!
— Acordeonul e minunat. Blocurile de beton au fost construite anume pentru acustică vie.
În dimineața petrecerii m-am trezit înaintea tuturor. Radu încă dormea, probabil savurând vise despre propria măreție. Mi-am făcut bagajul în liniște. Am luat laptopul, actele și ficusul meu preferat.
Pe masa din bucătărie am lăsat un plic. Înăuntru erau planul detaliat al evenimentului și cheile.
Am ieșit din bloc, m-am urcat într-un taxi și am plecat la un hotel spa de la marginea orașului, unde îmi rezervasem din timp un apartament pentru trei zile. Mi-am închis telefonul, dar înainte de asta am trimis un singur mesaj în grupul comun al lui Radu și al mamei lui.
La ora 14:00, când musafirii trebuiau deja să înceapă să apară, eu stăteam într-un jacuzzi.
Și îmi imaginam foarte viu ce se petrece acasă.
Iată-l pe Radu cum se trezește. Se duce să caute micul dejun. Micul dejun nu există.
Apoi găsește plicul. Îl deschide. Citește:
„Dragul meu soț și stimată doamnă Doina!
Pentru că v-ați dorit atât de mult ca totul să fie stabilit cu mama, îi predau în mod solemn conducerea evenimentului.
Produsele nu sunt cumpărate. Mama spunea, până la urmă, că mâncarea de casă e mereu mai bună, iar mâinile ei sunt de aur. Am decis să nu stau în calea talentului.
Masa nu este aranjată. Mama susținea că servirea mesei reflectă sufletul gospodinei. Nu vreau să impun sărbătorii voastre estetica mea «fără inimă».
Invitații sunt așteptați la ora 15:00. Nea Petrică, acordeonistul, a rugat să vi se transmită că recunoaște doar coniacul.
P.S. Am plecat să-mi caut înțelepciunea feminină. Se spune că trăiește în locurile unde unui bărbat nu trebuie să i se explice că soția nu este o oală electrică multifuncțională cu card bancar atașat.
Vă pup, Ioana.”
Când mi-am pornit telefonul seara, mă așteptau 48 de apeluri pierdute de la Radu și 12 de la doamna Doina.
Mesajele vocale erau opere de artă. La început, amenințări. Apoi neliniște. Pe urmă panică pură.
— Ioana, tu ești întreagă la cap?! Sunt musafiri aici! Tanti Viorica a ajuns deja!
— Ioana, asta e josnicie! Am comandat pizza, dar curierul nu găsește scara!
— Ioana, nea Petrică și-a rupt acordeonul fiindcă Radu n-a scos coniac!
Iar ultimul, de la Radu, era șoptit și, după ecou, venea din baie:
— Iubi, de ce ai făcut asta? Mama plânge. Tanti Viorica spune că suntem rușinea familiei și niște sărăntoci. Întoarce-te, da? Spăl eu tot.
Nu i-am răspuns.
M-am întors acasă peste trei zile. În apartament era liniște, dar mirosea a alcool stătut, salam ieftin și înfrângere.
Radu stătea în bucătărie, cu capul prins în palme. Arăta de parcă Napoleon nu doar pierduse la Waterloo, ci își rătăcise și cizmele pe drumul de întoarcere.
— Te-ai întors, a spus el răgușit.
— M-am întors acasă la mine, am precizat eu. Ce faci tu aici este, într-adevăr, o întrebare interesantă.