— Mama nu mai vorbește cu mine. A zis că n-am fost în stare să-i fac o aniversare demnă. Că am făcut-o de râs în fața rudelor.
Mi-am turnat apă într-un pahar.
— Uimitor. Doar stabiliserăți totul.
— Ioana, a fost crud. Ne-ai pus într-o situație imposibilă.
— Nu, dragule. Eu doar am transferat atribuțiile. Îți plac formulările de business, nu? V-am oferit libertate totală. Ați vrut o petrecere după regulile voastre, ați primit-o. Faptul că regulile voastre nu funcționează fără resursele mele este, din păcate, economie dură.
Radu a încercat să adopte o postură demnă.
— Eu nu pot așa! Sunt bărbat! Cer respect!
— Respectul, Radu, am spus eu, așezându-mă în fața lui și privindu-l drept în ochi, nu înseamnă ca toți să dea tăcuți din cap în timp ce tu rostești prostii solemne. Respectul apare când declarațiile tale se potrivesc cu faptele tale. Iar deocamdată… eu nici nu mi-am desfăcut valiza. Pot să te ajut să ți-o faci pe a ta. Mama, probabil, îți duce dorul. La ea e renovare, aură nouă, condiții ideale pentru un asemenea exemplar rar.
A plecat după o oră. A încercat să trântească ușa, dar amortizorul a închis-o lin, răpindu-i ultimul punct teatral.
Am rămas singură. În liniște. Am dezlipit folia de pe oglindă. Din reflexie mă privea o femeie care poate că nu știe să pregătească piftie perfectă pentru patruzeci de persoane, dar știe foarte bine să-și gătească propria viață.
Și știți ce vă spun?
Să nu vă fie niciodată frică să păreți „rea” în ochii celor care s-au obișnuit să vă folosească bunătatea drept combustibil pentru orgoliul lor.
De atunci, Radu locuiește la mama lui. Se spune că încă încearcă să afle cine e vinovat pentru „catastrofa secolului”. Iar eu… mi-am cumpărat perdele noi. Nu bej. Turcoaz intens. Pentru că este culoarea mării, a libertății și a absenței totale a rudelor din Botoșani în sufrageria mea.