„Cu mama am lămurit deja tot,” a anunțat Radu, aranjându-și manșetele, deși, firește, nu purta niciun fel de butoni. Mișcarea era teatrală, sigur repetată în fața unei mulțimi imaginare, dar în apartamentul nostru cu două camere luat pe credit și în tricoul lui lăbărțat de casă, scena semăna mai degrabă cu un hamster care încearcă să pară tigru înainte să sară peste o prăpastie.
Am ridicat ochii din laptop și mi-am scos ochelarii fără grabă.
— Radu, am spus eu, hai să-ți reamintesc o lege elementară a căsniciei noastre, pe care se pare că ai chiulit-o la fel de convingător cum chiuleai de la cursurile de rezistența materialelor. Dacă ceva s-a hotărât fără mine, nu e o înțelegere. E o iluzie.
Soțul meu și-a dat ochii peste cap atât de adânc, încât pentru o clipă m-am speriat că ar putea da acolo peste un creier. Totuși, ținând cont de ultimele evenimente, probabil ar fi găsit mai degrabă o sală goală, cu acustică excelentă.
— Ioana, iar te agăți de fleacuri. Mama vrea doar să-și serbeze frumos aniversarea. La ea acasă e renovare, nu e atmosferă de petrecere și nici loc. La noi, în schimb, e spațiu, lumină, energie de prosperitate!
Această „energie de prosperitate” din casa noastră se sprijinea, în realitate, pe cele două proiecte ale mele și pe talentul meu de a nu arunca banii pe prostii precum „dispozitive de energizare a apei”, pe care Radu reușea, cu o perseverență demnă de cauze mai nobile, să cheltuiască jumătate din salariul lui de manager de vânzări pentru ceva atât de important, încât nimeni nu putea explica la ce folosește.
— Aniversarea? am repetat eu. Vorbim despre aceea la care doamna Doina vrea să invite „doar oamenii apropiați”, adică vreo patruzeci de persoane, inclusiv pe mătușa de gradul trei din Botoșani, care data trecută a încercat să-mi ia lingurițele de ceai, fiindcă, citez, „stăteau nesupravegheate”?
— Asta se numește spirit gospodăresc! a ridicat Radu degetul cu solemnitate. Și, în plus, mama a zis că tu, ca o adevărată stăpână a casei, o să-ți arăți cu bucurie talentele culinare. E o onoare, Ioana. O investiție în capitalul familiei!
— Investiție e atunci când bagi ceva și, la final, primești un câștig. Când bagi bani, timp și nervi, iar la sfârșit te alegi cu un munte de farfurii și observații despre maioneză, asta nu mai e investiție, e ajutor umanitar pentru ocupanți.
Radu s-a ofensat. În general, suporta foarte greu momentele în care apelam la logică. În universul lui, unde el era un strateg de afaceri nedreptățit, iar mama lui o femeie sfântă cu licență pe viață pentru dreptate, logica era considerată un fel de vrăjitorie.
— Ești fără inimă, a pronunțat el verdictul și a încercat să se retragă măreț spre bucătărie, numai că buzunarul pantalonilor de casă s-a agățat de clanța ușii. S-a auzit un pârâit scurt. Măreția s-a dezumflat pe loc. — La naiba! Asta e din cauza energiei tale negative!
— Nu e energie, dragule. E fizică. Și bumbac ieftin.
A doua zi, în apartamentul nostru a intrat, bineînțeles fără să sune la ușă, doamna Doina. Avea chei „pentru orice eventualitate”, iar această eventualitate, din motive misterioase, se întâmpla de trei ori pe săptămână. A plutit înăuntru cu aerul unei regine care venise să inspecteze o provincie rebelă.
— Ioana, a început ea, fără să se obosească să salute. Perdelele trebuie date jos. Sunt mohorâte. Eu am aniversare, îmi trebuie sărbătoare pentru suflet, nu acest… minimalism al oamenilor săraci cu duhul.
Mi-am luat liniștită o înghițitură de cafea.
— Doamnă Doina, minimalismul e când omul nu are nimic. Când omul are gust și nu simte nevoia să-și acopere geamurile cu draperii prăfuite, cu ciucuri aurii din epoca apocalipsei mobilierului, asta se numește stil.
Mi-am trecut privirea peste lista pe care mi-o întinsese. Acolo era mâncare cât pentru un banchet la Casa de Cultură din cartier.
Doamna Doina a râs, făcându-și colierele grele să zornăie.
— Ce catering, draga mea? Radu trece printr-o perioadă complicată. Iar tu ești soție. Datoria ta este să ții spatele casei. Nici măcar nu-ți cer bani drept cadou. Doar pregătești masa. Produsele, fie, le cumpără Radu.
— Deci, am spus eu, împăturind lista cu grijă până a început să semene cu un avion de hârtie, eu trebuie să-mi iau două zile libere pe banii mei, să stau douăzeci de ore la aragaz, să servesc patruzeci de oameni, să ascult că piftia nu tremură suficient de patriotic, iar apoi să spăl vase cât un lanț muntos?
— Asta înseamnă familie! a țipat Radu, apărând din baie. De ce calculezi tu totul în ore și efort? Unde ți-e înțelepciunea feminină?
— Înțelepciunea feminină, Radu, înseamnă să știi să deosebești familia de parazitism. În natură există, de pildă, ciuperca aceea, cordyceps. Probabil și ea crede că are o relație apropiată cu furnica. Până o mănâncă pe dinăuntru.
Radu s-a înroșit. Se vedea că vrea să spună ceva profund, a început cu fraza: „Femeia este un vas…”, dar s-a înecat imediat cu propria salivă și a izbucnit în tuse.
— Se pare că vasul e plin până la refuz, am observat eu.