I-am pus în față un teanc întreg de bonuri. Nici nu s-a uitat la ele.
— Alina, nu răstălmăci.
— Nu răstălmăcesc. Îți arăt fapte.
— Eu spun doar că se poate cheltui mai puțin.
— Minunat. Atunci, de mâine, împărțim totul. Tu îți cumperi mâncarea ta, eu pe a mea. În frigider avem două rafturi. Al tău e al tău. Al meu e al meu.
A stins calculatorul fără să scoată un cuvânt. A împăturit foaia și a băgat-o în buzunar.
— Nu exagera.
— Nu exagerez. Asta înseamnă „mai cumpătat”. Eu gătesc pentru mine. Tu gătești pentru tine. Vrei hrișcă — mănânci hrișcă. Vrei friptură — o cumperi și ți-o faci.
— Oamenii nu trăiesc așa.
— Dar cum trăiesc, Mihai? Explică-mi. Eu plătesc chiria. Eu achit cea mai mare parte din utilități. Eu cumpăr mâncarea pentru doi. Și după toate astea tu îmi spui că eu cheltuiesc prea mult. Ce anume fac greșit?
A tăcut.
— Spune-mi, am continuat. Dacă eu mâine plec, câți bani îți rămân pentru mâncare pe lună? Salariul tău e patru mii cinci sute. Scazi cinci sute pentru utilități — rămân patru mii. Din ei, cum ai spus chiar tu, două mii se duc pe mașină și rată. Îți rămân două mii pentru tot: mâncare, bere, pescuit, benzină. Te descurci?
— Alina, ajunge.
— Nu, vreau să aud răspunsul.
S-a ridicat și a plecat în bucătărie. Am auzit cum se deschide frigiderul și cum scoate o bere.
Am luat telefonul și am sunat-o pe Ioana. Prietena mea din facultate. Ea era singurul om care vedea totul din afară.
— Io, bună.
— Alina, ce s-a întâmplat? Ai o voce ciudată.
— Mihai tocmai mi-a ținut o lecție despre cum cheltuiesc prea mult. Pe mâncare. Două mii două sute de lei. Pentru amândoi.
Ioana a tăcut câteva clipe.
— Alina. Ascultă-mă bine. Omul ăsta stă pe spinarea ta de patru ani. Deschide ochii. Chiria e pe tine. Tu câștigi mai bine. Tu îl hrănești. Tu îi calci cămășile. Ești servitoarea lui, Alina.
— Nu sunt servitoare.
— Atunci ce ești? Soție? Nu sunteți căsătoriți. Stăpâna casei? Păi casa e a ta. Atunci ce ești?
Am tăcut. Și Ioana a tăcut două secunde.
— Alina, câți ani are?
— Treizeci și opt.
— Bărbat în toată firea. Nu copil. Nu e în stare să se hrănească singur, dar te învață pe tine să economisești. Tu auzi cum sună asta?
Am închis. M-am așezat direct pe podea, pe hol, și mi-am lipit spatele de perete.
Din bucătărie se auzea gâlgâitul berii — Mihai bea direct din sticlă. Așa făcea mereu, chiar dacă îi puneam paharul lângă el.
Și m-am gândit: Ioana avea dreptate. Eu chiar îl hrăneam. În bonurile acelea nu era doar mâncarea mea. Era și mâncarea lui.
M-am ridicat și am intrat în bucătărie.
— Mihai. Mâine mergi singur la cumpărături. Îți scriu lista pentru o săptămână.
— Nu merg.
— Atunci mănânci ce a rămas în frigider. Eu nu mai cumpăr nimic.
A râs.
— Alina, tu ai luat-o razna?
— Da. De tot.
Și m-am dus la culcare. Am dormit prost. Dar tot am dormit.
Dimineața, în frigider erau iaurt, fulgi de ovăz, brânză și roșii. Mi-am luat micul dejun liniștită și am plecat la serviciu.
Ce a mâncat el — nu știu. Și pentru prima dată nu mi-a păsat.
Sâmbătă seara s-a întors târziu de la muncă. Eu întindeam deja cuvertura pe pat — fusesem foarte obosită toată săptămâna.
A intrat în dormitor. S-a așezat pe marginea patului. Tăcea.
— Ce e? am întrebat.
— Alina, luni am o întâlnire importantă. Cu șefii. Trebuie să arăt decent.
— Și?
— Am nevoie de șapte cămăși pentru săptămâna viitoare. Călcate.
M-am uitat la el.
— Bine. Masa de călcat e în dulap. Fierul, tot acolo.
— Alina.
— Ce?
— Tu calci. Întotdeauna ai călcat.
— Am călcat pentru că nu mi se părea greu. Acum mi se pare greu.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră. Îi știam obiceiul: făcea pași dintr-o parte în alta, își alegea cuvintele, se pregătea să apese unde durea. Eu stăteam întinsă peste plapumă și priveam tavanul.
— Alina. Luni intru în schimb la opt. La șase și jumătate trebuie să ies din casă. Nu am timp să le calc singur.
— Calcă-le duminică.
— Duminică merg cu băieții la pescuit.
— Atunci astăzi. Acum. Masa e în dulap.
Și atunci a spus fraza pe care am reținut-o cuvânt cu cuvânt. Cred că și peste un an aș putea să o repet exact.
— Alina. Luni dimineață te trezești la cinci. Și îmi calci cămășile pentru toată săptămâna. Asta e datoria ta de femeie.
Am închis ochii. Apoi i-am deschis și m-am uitat la el.
— Repetă.
— Ce să repet?
— Tot. De la început. Cu voce tare.
— Alina, nu începe. Te trezești la cinci și calci. Eu sunt bărbat, eu muncesc, am nevoie de cămăși. Atât.
M-am ridicat în șezut. Mi-am coborât picioarele pe podea. Și în clipa aceea în capul meu s-a făcut o liniște deplină. Nicio întrebare de genul „cum să spun”, „cum să nu-l jignesc”, „cum ne împăcăm după”. Doar liniște.
M-am dus la dulap și am deschis ușa. Am scos masa de călcat — aceeași masă pe care o cumpărasem în 2022 cu patru sute optzeci de lei. Stătuse acolo patru ani.
Am deschis-o în mijlocul dormitorului. Am fixat-o. Am adus fierul de călcat. L-am băgat în priză. Am pus deasupra prima cămașă — una albastră, cu dungi, pe care o scosesem dimineață din mașina de spălat.
— Uite, am spus. Masa. Fierul. Cămașa.