El se uita la toate și părea că nu pricepe imediat.
— Ce faci?
— Pun masa de călcat. Ai nevoie de cămăși pentru luni. Calcă.
— Alina!
— Eu mi-am făcut partea. Le-am spălat. Le-am adus. Am pus masa. Mai departe — tu.
Stătea în mijlocul camerei doar în chiloți — se dezbrăcase deja și se pregătea să se culce.
— Îți bați joc de mine?
— Nu. Eu vreau să dorm. Luni am și eu zi de lucru. Și întâlnire cu un furnizor. Nu mă trezesc la cinci dimineața pentru cămășile tale.
Și m-am culcat. M-am acoperit cu plapuma. M-am întors cu fața la perete.
A rămas acolo câteva minute. Îi auzeam respirația. Apoi a spus încet:
— O să regreți.
— Poate. Dar nu acum.
A ieșit din dormitor și a trântit ușa atât de tare, încât geamul de la dulap a zăngănit.
Am rămas întinsă în întuneric. Inima îmi bătea regulat. Fără teamă, fără vină, fără părere de rău. Doar o oboseală uriașă. Adâncă, grea, adunată în patru ani.
Și un gând foarte limpede: „Dimineață el nu va mai fi aici.”
Mai exact, nu el. Eu nu voi mai fi lângă el. Hotărârea o luasem în clipa în care stătea în chiloți în mijlocul dormitorului și îmi cerea să mă trezesc la cinci dimineața.
Dimineața m-am trezit la șapte. Nu la cinci. Liniștită, chiar fără alarmă — din obișnuință.
Mihai era deja în bucătărie, în aceeași cămașă cu care venise cu o seară înainte. Șifonată. În fața lui era o ceașcă de cafea. Lângă el nu se afla nicio cămașă călcată. Masa de călcat rămăsese în mijlocul dormitorului.
— Bună dimineața, am spus.
Nu a răspuns.
— Mihai. Trebuie să vorbim.
Și-a ridicat ochii spre mine. Obosiți, cu vinișoare roșii.
— Vorbește.
— Te muți. Astăzi.
A pus ceașca pe masă.
— Ce?
— Este apartamentul meu. Tu nu mi se mai potrivești. Strânge-ți lucrurile. Până diseară.
— Alina. Pentru niște cămăși?
— Nu pentru cămăși. Pentru tot. Pentru „la mama e mai bun”. Pentru „cheltuiești prea mult”. Pentru „trăiești la noi”. Pentru cei cinci sute de lei la utilități și trei sute la mâncare. Pentru faptul că un bărbat matur, în chiloți, cere unei femei să se trezească la cinci dimineața. Pentru toți acești patru ani.
— Alina, nu ai dreptul să mă dai afară.
— Am. Este apartamentul meu. Nu ești trecut aici. Nu ești soțul meu. Ești doar concubinul care nu mi se mai potrivește.
A tăcut.
— Până la opt seara, am spus. Cheile le lași pe masă.
Și am plecat la serviciu. Nu am plâns. Nu am tremurat. Mergeam spre metrou și mă gândeam cât de neașteptat de caldă era ziua aceea.
Seara, când m-am întors, el nu mai era. Dulapul era pe jumătate gol — partea lui dispăruse. Și rafturile din baie se eliberaseră. Masa de călcat stătea încă în mijlocul dormitorului. Am strâns-o și am pus-o la loc.
Cheile erau pe masa din bucătărie. Lângă ele, un bilet:
„O să regreți. Mama o să le spună tuturor rudelor. O să rămâi singură.”
Am mototolit hârtia și am aruncat-o la gunoi.
Au trecut trei săptămâni.
Mihai locuiește acum la Doina Ionescu. Știu asta pentru că ea m-a sunat de patru ori. O dată a venit chiar în fața blocului, dar nu i-am deschis.
La telefon striga că „i-am distrus viața fiului ei”, că „este la limită”, că „după una ca mine, își găsește o fată normală într-o săptămână”. Am ascultat în tăcere. Apoi am închis și i-am blocat numărul.
Mihai nu sună. Tace. Dar prin cunoștințe comune am aflat ce povestește: „Alina s-a dovedit o scorpie și m-a aruncat în stradă.”
Nu în stradă. La mama lui. La treizeci și opt de ani, lângă o Doina Ionescu ca ea, cred că nu va rezista prea mult. Dar asta nu mai este grija mea.
Eu dorm. Pentru prima dată în patru ani, dorm normal până la șapte dimineața. Nu sar din pat la șase la „Alina, cafeaua”. Nu calc duminica șiruri de cămăși. Nu mai număr bonuri. Nu mă justific pentru două mii două sute de lei cheltuiți pe mâncare.
În bucătăria mea e liniște acum. Pe frigider am un magnet pe care scrie: „Alina Maria Popescu”. L-am cumpărat singură. Ca să-mi amintesc al cui este acest apartament. O lucrătură foarte utilă, după cum s-a dovedit.
Masa de călcat stă din nou în dulap. Așteaptă momentul în care voi avea eu nevoie de ea. Iar eu aproape nu am. Am doar trei bluze de serviciu, le pun pe umeraș după spălare și se netezesc singure.
Poate că atunci am exagerat cu masa de călcat? Sau patru ani chiar sunt prea mult pentru cămășile unui bărbat care nu le poate călca singur?
Voi ce ați fi făcut în locul meu, fetelor? V-ați fi ridicat la cinci dimineața să puneți mâna pe fier sau i-ați fi arătat și voi, în tăcere, masa de călcat?