Stăteam în fotoliul din lounge-ul aeroportului și ascultam anunțurile despre zborurile întârziate. Degetele îmi rămăseseră nemișcate deasupra ecranului. Aș fi putut să-l sun și să fac o scenă. Aș fi putut chema poliția imediat. Dar toate acestea mi se păreau prea banale. Prea primitive pentru un om care trăise doi ani pe banii mei și, în același timp, se considera un mare artist al înșelăciunii.
Am intrat în panoul de administrare. Am tastat parola principală.
Am deschis secțiunea „Dormitor matrimonial”.
Am apăsat: „Protocol: Carantină”.
Sistemul mi-a afișat avertismentul: „Atenție. Bolțurile electronice și fizice vor fi blocate. Controlul local va fi dezactivat. Confirmați acțiunea?”
Am apăsat „Da”.
Prin camera de pe coridor am auzit sunetul care, în clipa aceea, mi s-a părut mai frumos decât orice simfonie: un clic metalic, greu. Două tije de titan au intrat adânc în locașurile tocului. Ușa dormitorului meu, blindată și izolată fonic, s-a transformat practic într-un zid de beton.
Ca tabloul să fie complet, am activat și blocarea jaluzelelor inteligente de la ferestre. Au coborât cu un bâzâit jos, înfundat, tăind camera de lumea de afară.
Abia atunci a început partea cu adevărat interesantă. Am comutat pe modulul audio al dormitorului. Camere video acolo nu instalasem, din motive evidente, dar microfoanele integrate în panourile de tavan ale sistemului audio funcționau fără cusur.
În cameră se auzea o muzică lounge moale, pusă de Călin pentru atmosferă. Apoi râsete, foșnet de haine.
— Căline, unde e baia la tine? — a întrebat fata, alintat și capricios.
— Imediat, puiule, îți aduc prosoape. E chiar dincolo de ușă, — a răspuns el.
S-au auzit pași. Apoi clanța. Mânerul s-a mișcat o dată. Apoi încă o dată.
— Ei… ce naiba? — a mormăit Călin.
A urmat atingerea panoului tactil din perete. Eroare. Încă un bip de eroare.
— Nu înțeleg, — vocea lui a devenit brusc încordată. — S-a blocat sistemul?
— Ce e? — a întrebat fata.
— Nimic, probabil a luat-o razna încuietoarea. Stai puțin, deschid din aplicație.
În sistem vedeam cum contul lui de oaspete trimite comanda de deblocare a ușii. Cu o plăcere aproape calmă, am apăsat: „Revocare acces utilizator”.
— La naiba! M-a scos din cont! — vocea lui Călin s-a ridicat vizibil. Trăgea de mâner atât de tare, încât ușa vibra, dar bolțurile de titan nu s-au clintit niciun milimetru.
— Călin, mi-e frig, sunt aproape dezbrăcată, — a început să se panicheze fata. — Deschide ușa!
— Asta încerc! E o casă inteligentă, fir-ar să fie! Probabil a picat serverul din cauza furtunii!
Am hotărât că venise momentul să afle că serverul nu picase nicăieri.
— Serverul funcționează absolut normal, Călin, — vocea mea, amplificată de cele patru difuzoare din tavan, a răsunat în dormitor atât de brusc, încât fata a țipat ca din gură de șarpe.
În cameră s-a lăsat o tăcere moartă. Aproape că puteam simți cum sudoarea rece îi alunecă lui Călin pe șira spinării.
— Ioana?! — glasul lui s-a spart într-un scâncet jalnic. — Tu… cum… unde ești?!
— La Otopeni, dragule, — am spus liniștită. — Zborul s-a amânat. Dar, după cum vezi, tehnologia modernă îmi permite să fiu aproape chiar și de la distanță.
— Cine e?! Călin, cine vorbește cu noi?! — fata intrase în panică.
— Taci, Bianca! — a răcnit el la ea. — Ioana, ascultă-mă, ai înțeles totul greșit! Nu e ce crezi! Ea… ea e colegă! Discutam despre un proiect, ne-a prins ploaia și am intrat doar să ne uscăm!
— Colega Bianca? Minunat nume pentru o consultantă. Și proiectul îl discutați, bineînțeles, în patul meu? Călin, nici măcar nu știi să minți decent.
— Deschide ușa! Acum! — a încercat el să mă intimideze. A început să lovească ușa cu pumnii. — N-ai dreptul să ne ții închiși! Asta e sechestrare! Chem poliția!
— Cheam-o, — am râs scurt. — Apartamentul îmi aparține. Intrarea a fost înregistrată. Tu mi-ai dat singur motiv să-mi protejez proprietatea. Telefoanele vă funcționează, sunați la 112. Recunosc, ar fi interesant să te aud explicându-i Biancăi că apartamentul nu e al tău, iar poliției de ce ar trebui să spargă o ușă blindată.
În dormitor s-a auzit agitație.
— Cum adică nu e apartamentul tău?! — a țipat Bianca. — Mi-ai zis că tu ai făcut totul aici! Ai zis că e afacerea ta, casa ta!
— Bia, nu asculta nebuna asta, ea doar…
— Nu sunt nebună, Bianca, — l-am întrerupt prin difuzoare. — Sunt proprietara acestui apartament. Iar Călin e doar un parazit obișnuit, care se plimbă cu mașina mea și bea vinul meu. Dar, dacă tot v-ați dorit atât de mult să petreceți seara împreună, o să vă ajut să aveți o atmosferă de neuitat.
Am deschis panoul de climatizare. În dormitor erau douăzeci și trei de grade, temperatura perfectă.
Am tras cursorul în jos. Până la cincisprezece. Aerul condiționat a pornit la maximum, trimițând în cameră un curent rece, tăios.
— Ioana! Oprește-te! — a urlat Călin. — O să înghețăm! Hainele noastre sunt în living!
— Stați lipiți unul de altul, — i-am sfătuit. — Se spune că pasiunea adevărată încălzește foarte bine.