După aceea am deschis setările de iluminat. Semiîntunericul intim, moale, s-a transformat într-o lumină albă, crudă, aproape de spital.
Dar liniștea nu mi se părea suficientă. Am intrat pe serverul media. Ce să le pun? Muzică clasică? Prea teatral. Rock greu? Prea previzibil.
Am găsit pe internet o carte audio. O prelegere de popularizare științifică. Titlul era perfect.
Câteva secunde mai târziu, o voce uniformă, monotonă, de lector, a început să răsune în dormitor:
„…Parazitismul reprezintă una dintre formele de conviețuire ale organismelor. În acest tip de relație, un organism, numit parazit, folosește un alt organism, gazda, ca sursă de hrană și mediu de viață, transferând asupra acestuia o parte importantă din relațiile sale cu mediul…”
— Oprește prostia asta! — a urlat Călin, încercând, probabil, să ajungă la difuzoare. Nu avea nicio șansă; erau integrate perfect în panourile tavanului.
— Căline, fă ceva! Mi-e frică și mi-e frig! — suspina Bianca. După sunete, era clar că încerca să se înfășoare în plapuma mea.
— Dă-mi plapuma, fir-ar! — a izbucnit „omul de succes”.
M-am uitat la ceas. Până dimineață mai era mult. Mi-am luat valiza și am pornit spre ieșirea din aeroport. Zborul nu-mi mai trebuia…
Traversam Bucureștiul ud și întunecat într-un taxi de business. Șoferul tăcea discret, iar eu stăteam pe bancheta din spate, cu căștile în urechi, ascultând spectacolul care se desfășura chiar în dormitorul meu.
Am înlocuit lecția despre paraziți cu sunetul unui metronom și l-am dat la volum maxim. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Calculasem că un asemenea sunet avea să le roadă nervii mai eficient decât orice țipăt.
Între Călin și Bianca ruptura a apărut repede, exact cum mă așteptam. Romantismul supraviețuiește greu într-o cameră încuiată, la cincisprezece grade, mai ales când înăuntru sunt doi egoiști.
— Tu ești de vină pentru tot! — striga Bianca, clănțănind din dinți. — Mi-ai zis că ești liber! Mi-ai zis că ea e doar o fostă care nu te lasă în pace! Și noi stăm în apartamentul ei! Ești un mincinos lefter, Călin!
— Taci din gură! — a mârâit Călin. S-a auzit o lovitură; probabil dăduse cu piciorul într-un dulap. — De unde era să știu că e atât de dusă? Acum iau un scaun și sparg ușa asta!
A urmat o bufnitură puternică. Chiar luase un scaun greu, din stejar, și îl izbise în ușa blindată. Mai întâi s-a auzit un zgomot înfundat, apoi un trosnet metalic și de lemn — după toate probabilitățile, scaunul se făcuse bucăți. Ușa, proiectată să reziste inclusiv la lovituri serioase, rămăsese neatinsă.
— Aaa! Mâna! — a urlat Călin. Reculul loviturii îi intrase direct în încheietură.
— Doamne, cu cine m-am încurcat… — plângea Bianca. — Vă rog, deschideți! Eu n-am știut nimic! Lăsați-mă să ies!
Am apăsat din nou butonul microfonului:
— Bianca, nu te agita. Dacă nu chemați poliția, înseamnă că vă simțiți încă acceptabil acolo. Ajung acasă în aproximativ patruzeci de minute. Încercați să nu vă omorâți unul pe altul până atunci.
Am intrat în apartament pe la unu noaptea. În hol mirosea a haine ude și a parfum străin, dulceag, grețos. Pe bancheta mea zăcea haina Biancăi.
M-am descălțat, am mers în bucătărie, mi-am turnat un pahar din Feteasca aceea pe care nu apucaseră s-o termine și m-am apropiat de ușa dormitorului. Dincolo era liniște. Metronomul încă tăia secundele fără milă.
Nu am deschis ușa imediat. Mai întâi trebuia pregătit terenul. Am scos din debara saci negri de gunoi, mari, de o sută douăzeci de litri. Apoi am mers la dulapurile lui Călin, care, din fericire, nu erau în dormitor, ci pe hol.
Nu i-am împachetat hainele cu grijă. Pur și simplu am măturat totul de pe rafturi: costume, cămăși, adidași, ceasul scump pe care i-l dăruisem de Crăciun, trusa de bărbierit din baie. Toate cădeau în saci cu o liniște stranie, aproape chirurgicală. Fără crize. Fără lacrimi. Doar o dezinfectare precisă a teritoriului.
După douăzeci de minute, în hol stăteau cinci saci negri, umflați până la refuz.
M-am apropiat de ușa dormitorului și am bătut cu nodurile degetelor.
— Ei, porumbeilor. N-ați înghețat de tot?
Înăuntru s-a auzit mișcare.
— Ioana… — vocea lui Călin era răgușită și parcă sfărâmată. — Te rog, deschide. Hai să vorbim normal, ca doi adulți.
— Ca doi adulți? — am zâmbit rece. — Adulții nu aduc femei străine în patul altcuiva cât timp proprietara, chipurile, zboară spre alt oraș.
Am scos telefonul, am intrat în aplicație și am apăsat „Dezactivare carantină”.
Bolțurile de titan au ieșit din locașuri cu un clic puternic. Ușa s-a deblocat.
Am făcut doi pași în spate și mi-am încrucișat brațele la piept.
Ușa s-a deschis încet. Din cameră a ieșit un val de frig. Prima a țâșnit Bianca. Era înfășurată în halatul meu de mătase, avea părul încâlcit, rimelul întins pe obraji și arăta ca un panda speriat. Tremura din tot corpul.
— Unde… unde sunt lucrurile mele? — a întrebat printre dinții care îi clănțăneau, uitându-se speriată în jur.
— În living. Ai un minut să te îmbraci și să dispari. Și dă jos halatul. Costă mai mult decât toată povestea pe care ai înghițit-o în seara asta.