Concubinul meu de treizeci și opt de ani a fost sigur că plecasem în delegație și și-a adus amanta în apartamentul meu. I-am încuiat pe amândoi în dormitor până m-am întors acasă.
Bărbatul cu care trăiam de doi ani a crezut că sunt deja în avion, departe de București, și a hotărât că aceea era seara perfectă ca să transforme casa mea în decorul micii lui aventuri. Nu știa că, înainte să ajung eu înapoi, tehnologia pe care o disprețuia în sinea lui avea să-i arate cât de scump se plătește trădarea.
Lucrez ca inginer principal de integrare într-o firmă care proiectează și instalează sisteme premium de tip „casă inteligentă”. Apartamentul meu nu mai era de mult doar locul în care dormeam și îmi beam cafeaua dimineața. Era laboratorul meu personal, spațiul în care fiecare detaliu răspundea la scenariile create de mine. În casă nu exista niciun întrerupător obișnuit, iar ușa de la intrare, grea de aproape două sute de kilograme, se deschidea numai după verificare biometrică. Lumina, temperatura, draperiile, muzica, încuietorile — totul era legat la un server central pe care îl asamblasem, îl configurase și îl programasem singură.
Călin, concubinul meu, avea treizeci și opt de ani. Lucra într-o firmă de consultanță destul de tulbure, apărea mereu în costume impecabil călcate și era îndrăgostit de propria lui imagine. Când s-a mutat la mine, sistemul inteligent al apartamentului l-a fascinat ca pe un copil care descoperise o jucărie scumpă. Îi plăcea să dea comenzi vocale cu o solemnitate ridicolă: „Deschide draperiile!”, „Pune jazz!”, iar în acele clipe se vedea, probabil, un fel de geniu miliardar din filmele cu supereroi. I-am făcut un acces de oaspete în aplicație, ca să poată folosi funcțiile de bază, dar drepturile de administrator au rămas, firește, doar la mine. În sistemul de securitate aveam un protocol special: „Carantină”. Îl proiectasem pentru situații de jaf. Odată activat, bolțurile electronice masive blocau complet ușile selectate, jaluzelele blindate coborau peste ferestre, iar panourile de comandă din pereți deveneau inutile.
Era joi seara. Trebuia să zbor la Cluj, la un forum important de tehnologie, unde urma să țin o prezentare. Călin m-a condus până în hol cu tandrețea atent regizată a unui bărbat care voia să pară perfect. M-a sărutat, mi-a aranjat gulerul paltonului și mi-a spus:
— Să ai o prezentare bună, iubito. O să-mi fie dor de tine. Mai lucrez puțin la un proiect, comand ceva de mâncare și mă culc devreme. Sună-mă când aterizezi.
Am urcat în taxi și am plecat spre aeroport. Deasupra Bucureștiului se strângeau nori negri, grei, ca un capac apăsător. Abia trecusem de controlul de securitate și intrasem în zona de îmbarcare, când am primit notificarea companiei aeriene: din cauza furtunii care se apropia și a vântului puternic, toate zborurile erau întârziate cu cel puțin patru ore, iar al meu fusese mutat direct pentru dimineață.
Am oftat, mi-am luat o cafea și m-am așezat în lounge, deschizând laptopul ca să mai verific o dată prezentarea.
Au trecut cam două ore. Dincolo de pereții de sticlă ai terminalului, ploaia curgea în perdele groase. Deodată, telefonul lăsat lângă mine pe măsuță a vibrat scurt, sec.
Pe ecran a apărut o notificare push de la serverul de acasă:
„Atenție. Mișcare detectată în Zona 1 (Hol). Autorizare: cod PIN (Călin). Fețe recunoscute: 2. Fața 2 neidentificată.”
Am încruntat sprâncenele. Ce musafiri putea avea aproape de ora unsprezece seara?
Am deschis aplicația și am accesat imaginea camerei ascunse din hol. Transmisia era clară, impecabilă.
În mijlocul holului meu stătea Călin. Lângă el, râzând și scuturând picăturile de ploaie de pe umbrelă, era o tânără. Părea să aibă vreo douăzeci și doi de ani, buze pline, gene false, rochie strâmtă.
Călin i-a luat haina cu un gest sigur și a aruncat-o pe bancheta mea italiană ca și cum holul acela ar fi fost proprietatea lui.
— Intră, pisicuțo, — a spus el leneș, iar microfoanele au redat fiecare sunet. — Bun venit în bârlogul meu. Tot ce vezi aici e gândit de mine.
— Uau! — fata s-a uitat în jur, impresionată de interiorul de designer. — Căline, e superb aici! Dar sigur suntem singuri? A ta… mă rog, aia… sigur nu se întoarce?
— Ioana? — el a pufnit amuzat. — Ea e acum, probabil, pe undeva pe deasupra Brașovului. Are ea treburile ei cu calculatoarele. Las-o. În seara asta existăm doar noi.
Priveam ecranul telefonului, iar în mine totul se strângea într-un nod fierbinte de furie și adrenalină. Bărbatul care, cu doar două ore înainte, mă sărutase dulce la plecare, adusese o necunoscută în apartamentul MEU, deschidea vinul MEU — îl vedeam cum scoate o sticlă de Fetească Neagră veche, din Dealu Mare, pe care o păstrasem pentru o ocazie specială — și prezenta casa MEA ca pe realizarea lui.
Au intrat în living. Au băut. Au început să se sărute pe canapeaua mea. Apoi Călin a luat-o de mână și a dus-o spre dormitor. Dormitorul meu. Locul în care era așternută lenjeria mea de mătase.
Au intrat. Ușa s-a închis…