Sunt inginer-integrator principal într-o companie care proiectează și montează sisteme premium de „casă inteligentă”. Apartamentul meu nu mai e demult doar locul în care dorm, gătesc și îmi las pantofii la intrare. Pentru mine, el este un laborator personal, un spațiu de testare în care fiecare obiect ascultă de scenariile mele. Nu există întrerupătoare obișnuite pe pereți, iar ușa de la intrare cântărește aproape două sute de kilograme și se deschide numai după verificare biometrică. Lumina, temperatura, draperiile, muzica, încuietorile — toate sunt legate la un singur server, asamblat, configurat și programat chiar de mine.
Radu, concubinul meu, avea treizeci și opt de ani. Lucra într-o firmă de consultanță destul de tulbure, purta mereu costume impecabil călcate și avea o slăbiciune aproape caraghioasă pentru a părea mai important decât era. Când s-a mutat la mine, casa inteligentă l-a fascinat ca pe un copil adus prima dată într-un parc de distracții. Îi plăcea să dea comenzi vocale cu un aer teatral: „Deschide draperiile!”, „Pornește jazzul!” — iar în clipele acelea se vedea, probabil, un miliardar genial din filmele cu supereroi. I-am făcut acces de oaspete în aplicație, ca să poată folosi funcțiile simple, însă drepturile de administrator, firește, au rămas doar la mine. În sistemul de securitate aveam și un mod special, numit „Carantină”. Îl gândisem pentru situații de jaf. Când protocolul era activat, zăvoare electronice grele blocau definitiv ușile alese, jaluzelele blindate coborau peste ferestre, iar toate panourile tactile din pereți deveneau inactive.
Era joi seara. Urma să zbor la Cluj-Napoca, la un forum IT mare, unde fusesem invitată să vorbesc ca speaker. Radu m-a condus până în hol cu o tandrețe atât de bine jucată, încât ai fi zis că e bărbatul ideal. M-a sărutat la plecare, mi-a aranjat grijuliu gulerul paltonului și mi-a spus:
— Să ai o prezentare minunată, iubito. O să-mi fie dor de tine. Mai lucrez puțin la un proiect, comand ceva de mâncare și mă culc devreme. Sună-mă când aterizezi.
Am urcat în taxi și am pornit spre aeroport. Deasupra Bucureștiului se strângeau deja nori negri, grei, cu margini vineții. Abia trecusem de controlul de securitate și ajunsesem în zona de îmbarcare, când mi-a intrat pe telefon notificarea companiei aeriene: din cauza furtunii care se apropia și a vântului puternic, toate zborurile erau amânate cu cel puțin patru ore, iar al meu fusese mutat direct pentru dimineață.
Am oftat, mi-am luat o cafea și m-am așezat în lounge-ul business, deschizând laptopul ca să mai trec o dată prin prezentare.
După aproape două ore, ploaia curgea în perdele peste geamurile înalte ale terminalului. Atunci telefonul, lăsat lângă mine pe măsuță, a vibrat scurt, sec, cu acel sunet pe care îl recunoșteam imediat.
Pe ecran apăruse o notificare push de la serverul de acasă:
„Atenție. Mișcare detectată în Zona 1 (Hol). Autorizare: Cod PIN (Radu). Fețe recunoscute: 2. Fața 2 neidentificată.”
Am încruntat din sprâncene. Ce musafiri putea avea aproape de ora unsprezece noaptea?
Am deschis aplicația și am cerut imaginea de pe camera ascunsă din hol. Fluxul video era limpede, stabil, de o claritate perfectă.
În mijlocul holului meu stătea Radu. Lângă el, scuturând picăturile de pe umbrelă și râzând, era o tânără. Să fi avut douăzeci și doi de ani. Buze umflate, gene false, rochie mulată, mers de femeie care intră într-un loc convinsă că i se cuvine tot.
Radu i-a luat paltonul cu o siguranță de stăpân și l-a aruncat pe banca mea tapițată, făcută pe comandă la un atelier din Cluj, de parcă holul acela ar fi fost al lui din naștere.
— Intră, păpușă, — a spus el alene, iar microfoanele au prins fiecare silabă. — Bine ai venit în bârlogul meu. Eu am proiectat tot ce vezi aici.
— Uau! — fata a privit în jur, amețită de mobilierul de designer și de luminile discrete. — Răducule, ce tare e aici! Dar sigur rămânem singuri? A ta… adică femeia aia… sigur nu se întoarce?
— Ioana? — a râs el scurt. — Ea acum e pe undeva pe deasupra Sibiului. Are treburile ei cu calculatoarele. Las-o. În seara asta existăm doar noi doi.
Mă uitam la ecranul telefonului și simțeam cum în mine se adună, dens și fierbinte, un nod de furie și adrenalină. Bărbatul care, cu nici două ore înainte, mă sărutase duios la ușă, adusese o fată oarecare în apartamentul MEU, deschidea vinul MEU — l-am văzut cum scoate sticla de Fetească Neagră de colecție, adusă de mine de la Dealu Mare — și îi prezenta casa MEA drept proprietatea lui.
Au trecut în living. Au băut. Au început să se sărute pe canapeaua mea. Apoi Radu a luat-o de mână și a dus-o spre dormitor. Spre dormitorul meu. Acolo unde era așternută lenjeria mea de mătase.
Au intrat. Ușa s-a închis…
Eu stăteam în fotoliul din lounge-ul aeroportului și ascultam anunțurile despre zboruri întârziate. Degetele mi-au rămas nemișcate deasupra ecranului. Aș fi putut să-l sun și să izbucnesc. Aș fi putut chema imediat poliția. Dar toate variantele astea mi se păreau prea banale. Prea sărace pentru un om care trăise doi ani pe banii mei și se credea, în același timp, un geniu al minciunii.