Andrei:
„Femeile se uită doar la mărime! Nu pricep nimic. Dar acum știu sigur că o am la degetul mic. O mai țin până la ziua mea, să se agite puțin, apoi îi spun că a fost prank. Să-i văd fața.”
Vlad:
„Tare. Dar nunta?”
Andrei:
„Ce nuntă, ești nebun? Stau în apartamentul ei și pun bani deoparte. Doar trebuia s-o mai pun la punct, că începuse să se creadă prea deșteaptă.”
M-am îndepărtat în liniște de birou. În mine nu mai era aproape deloc furie. Doar un calcul rece și un soi de curiozitate sportivă. Voia să-mi vadă fața de ziua lui? Minunat. Atunci avea să primească o sărbătoare pe care n-avea s-o uite până la bătrânețe.
Împlinea treizeci și cinci de ani peste trei săptămâni. Andrei își dorea o petrecere mare, în stil „Casino Royale”. Invitase aproape cincizeci de oameni: prieteni, colegi, rude. Organizarea și plata banchetului le lăsase, ca de obicei, cu mare noblețe, pe umerii mei — doar eram „viitoarea soție”, nu-i așa? Trebuia să mă străduiesc.
Am început pregătirile.
Mai întâi l-am sunat pe un cunoscut care se ocupa de modele de colecție la scară redusă.
— Radu, am nevoie de un Ferrari 488 Pista. Scară 1:43. Dar nu o jucărie chinezească ieftină. Vreau nivel de bijuterie: Amalgam Collection sau BBR Models. Interior lucrat, detalii din carbon, suport din piele și cupolă acrilică.
Radu mi-a găsit un model Amalgam. Costa aproape o mie cinci sute de dolari. Asamblare manuală, detalii impecabile, o mică operă de artă.
Apoi am găsit pe un site de licitații din străinătate carcasa originală, goală, a unei chei de Ferrari adevărat. Fără electronică — doar o cheie roșie, grea, frumoasă, cu celebrul căluț cabrat. Am dus-o la un meșter să o lustruiască și să o așeze într-o cutie solidă din lemn de mahon.
În paralel, m-am ocupat de ziua lui. Am închiriat un loft elegant într-o fostă fabrică reamenajată. Am comandat catering, ruletă cu crupier, muzică live. Am cheltuit o sumă considerabilă, dar pentru mine nu era o risipă. Era investiția în scena finală.
În tot acest timp, am continuat să port sticla lui montată în alamă. Nu o dădeam jos nici măcar acasă. Andrei arunca uneori priviri spre mâna mea și își ascundea rânjetul.
— La muncă ți-au admirat diamantul? m-a întrebat într-o seară, la cină.
— O, da, Andrei. Colegii mei din laborator au fost pur și simplu uluiți de tăietură, i-am răspuns cu o sinceritate absolută.
Colegii chiar fuseseră uluiți. De râs. Când am dus inelul la laborator și l-am pus sub spectrometru, oamenii au râs până le-au dat lacrimile.
A venit ziua cea mare.
Loftul arăta splendid. Lumină discretă, o trupă de jazz cântând Sinatra. Bărbați în smokinguri, femei în rochii de seară. Andrei se simțea ca James Bond: se plimba prin sală cu un pahar de whisky în mână, primea felicitări și se uita mereu spre Vlad, apoi spre mine.
Le știam planul. În punctul culminant al serii, Andrei voia să ia microfonul, să proiecteze pe ecran filmarea de la restaurant și să anunțe în fața tuturor că „logodnica lui gemologă” nu fusese în stare să deosebească sticla de diamant. Apoi urma să spună că fusese o glumă și că, desigur, nu avea de gând să se însoare. Își pregătise umilirea mea publică.
Dar eu organizasem seara.
Asta însemna că microfonul a ajuns prima dată la mine.
Aproape de ora zece, când invitații se relaxaseră și băuseră deja câte ceva, i-am făcut semn sunetistului. Muzica s-a oprit. Am ieșit în mijlocul sălii, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie neagră a mea. În mâini țineam cutia aceea din lemn de mahon.
— Dragii mei, puțină atenție! am spus, iar vocea mea s-a răspândit prin sală.
Invitații au aplaudat și s-au apropiat de mica scenă improvizată. Andrei a pășit înainte cu un aer satisfăcut și s-a așezat lângă mine. Vlad ridicase deja telefonul, pregătit să filmeze.
— Astăzi ne-am adunat să felicităm un bărbat cu totul special, am început, privindu-l pe Andrei direct în ochi. Andrei, în acești doi ani m-ai învățat multe lucruri. Dar cea mai importantă lecție mi-ai oferit-o acum trei săptămâni.
Mi-am ridicat mâna și le-am arătat invitaților inelul.
— Acum trei săptămâni, Andrei mi-a dăruit acest inel. Și mi-a amintit că dragostea adevărată nu se măsoară în bani, nici în carate, nici în metale prețioase. Ea se măsoară în atenție, în felul în care privești visurile omului de lângă tine și în capacitatea de a-i face o surpriză.
Andrei a încruntat ușor sprâncenele. Discursul meu nu mergea deloc pe scenariul lui.
— Știu la ce ai visat ani la rând, Andrei. Ai vorbit despre asta aproape în fiecare zi. Viteză, stil, calitate italiană. Și m-am gândit că la treizeci și cinci de ani meriți ca visul tău cel mare să devină, în sfârșit, realitate. Nu am vrut să fac economie.
Am deschis cutia din lemn și am scos cheia roșie, grea, de Ferrari.
Prin sală a trecut un oftat general. Cineva a scăpat un „Vai!”. Vlad era cât pe ce să lase telefonul din mână.
Andrei mai întâi a pălit, apoi obrajii i s-au umplut de pete roșii. Ochii i s-au mărit.
— Elena… tu… asta… abia a reușit să articuleze.