— Da, dragul meu. Este cheia de la Ferrari-ul tău 488, am spus și i-am așezat cheia în palma tremurândă. Te așteaptă. Chiar acum. Jos, în garajul VIP al loftului.
Sala a explodat în aplauze, fluierături și strigăte de „La mulți ani!”. Andrei stătea nemișcat, privind cheia. Era adevărată, grea, rece.
— Nu… nu pot să cred, a șoptit.
Lacrimile chiar i-au apărut în ochi. Lacrimi curate, primitive, de fericire și lăcomie.
— Atunci hai să o vezi! am spus tare. Toată lumea în garaj!
Mulțimea de cincizeci de oameni, râzând și ciocnind pahare, s-a îndreptat spre liftul de marfă și spre scări. Andrei aproape alerga înainte, strângând cheia în palma umedă. Vlad se grăbea după el, continuând să filmeze.
Am coborât într-o parcare subterană largă, luminată puternic. În centru, după un gard decorativ, se afla ceva acoperit cu o husă densă de mătase roșie. Dimensiunile de sub material erau ciudate — cam un metru pe un metru. În mod evident, nu putea fi o mașină adevărată.
Dar Andrei era atât de exaltat, încât nu mai observa nimic.
— Dezvelește-o, sărbătoritule! am spus, așezându-mă lângă el.
Andrei s-a apropiat de obiect. Invitații au amuțit. A apucat marginea mătăsii roșii și, dintr-o mișcare bruscă, a tras-o deoparte.
Sub husă se afla un postament înalt, îmbrăcat în catifea neagră. Pe el, sub o cupolă transparentă de acril, strălucea cu vopsea impecabilă și detalii microscopice din carbon un model de colecție Ferrari 488 Pista la scara 1:43.
Mașinuța avea exact zece centimetri lungime.
În parcare s-a lăsat o tăcere atât de adâncă, încât se auzea bâzâitul ventilației de sub tavan. Invitații își întindeau gâturile, încercând să înțeleagă ce se întâmplase.
Andrei se uita la model. Apoi la cheia din mâna lui. Apoi la mine.
Fața lui își schimba culoarea cu o viteză uimitoare — de la vișiniu aprins la alb ca varul.
— Elena… ce glumă mai e și asta? Unde e mașina? Vocea i-a tremurat și i s-a rupt.
Am făcut un pas înainte și i-am zâmbit cu cea mai blândă expresie de care eram în stare.
— Ce glumă, Andrei? Acesta este Ferrari-ul tău. Ediție exclusivă Amalgam. Știi cât costă? Aproape treizeci și cinci de mii de lei. L-am căutat prin colecționari.
— Treizeci și cinci de mii? Pentru o jucărie?! Ești bolnavă?! a izbucnit el, uitând deja că în jurul nostru erau invitați. Eu am crezut că mi-ai cumpărat o mașină adevărată! Mi-ai dat cheia!
— Cheia e adevărată, am încuviințat. Doar că nu are electronică. E carcasa. Am cumpărat-o de pe eBay cu trei sute de dolari. Doar nu puteam să-ți ofer o cheiță de plastic. Știu că îți place ca totul să pară de statut. Ca în filme.
Mi-am scos de pe deget inelul din alamă, cu piatră de sticlă, și l-am așezat lângă cupola acrilică.
— Exact așa cum îți place, Andrei, ca o sticlă de pe AliExpress, de patruzeci de lei, să pară un diamant de trei carate.
Vlad, care stătea aproape, a coborât brusc telefonul.
Prin mulțime a trecut un murmur gros. Colegii lui Andrei au început să șușotească. Mama lui a tresărit și și-a dus mâna la gură.
— Tu… ai știut? a răgușit Andrei, făcând un pas înapoi.
M-am apropiat de el.
— M-ai testat, Andrei. Iar eu am trecut testul. Ți-am arătat că pot să mă bucur chiar și de o sticlă ieftină, dacă eu cred că a fost dăruită din inimă. Dar tu ai picat propriul tău examen. Uită-te la tine. Erai pe punctul să plângi de furie pentru că nu ți-am cumpărat o mașină de trei sute de mii de euro. Spune-mi, care dintre noi e interesat de bani?
Mama lui a încercat să intervină:
— Elenuța, dar de ce chiar în fața tuturor… E ziua lui…
— Doamnă Maria, fiul dumneavoastră urma să proiecteze filmarea mea pe ecran. Eu doar am fost mai rapidă.
M-am întors spre invitați.
— Dragilor! Banchetul este plătit până la două noaptea. Mâncați, beți, jucați la ruletă. Andrei, însă, trebuie să plece. Are lucruri importante de rezolvat.
Am scos din poșetă legătura de chei de la apartamentul meu și am aruncat-o în coșul de lângă o coloană a parcării.
— Andrei, ți-am făcut bagajele încă de dimineață. Sunt la portăreasă, în blocul meu. Accesul ți-a fost blocat. Sper ca noul tău Ferrari de colecție să încapă în portbagajul SUV-ului tău luat în leasing. Vlad, ajută-ți prietenul să care cutia, că nu pare prea în formă acum.
M-am întors și am pornit spre ieșire, cu tocurile răsunând pe podeaua de beton. La poartă mă aștepta deja un taxi business.
În spate se auzeau țipete. Andrei urla la Vlad, acuzându-l că nu ștersese conversația. Invitații se împrăștiau încet — era mult prea stânjenitor să rămâi la o asemenea petrecere.
A doua zi, portăreasa mi-a povestit că Andrei venise pe la unu noaptea, își luase cele patru genți mari, înjurase mult în fața blocului și încercase să cheme un taxi, fiindcă SUV-ul lui, ca un făcut, refuzase să pornească.
Au trecut șase luni.
Colegii lui Andrei care fuseseră la acea aniversare au dus povestea prin toată lumea IT din București. Dintr-un manager de proiect serios, s-a transformat într-un meme ambulant. Pe la spate, au început să-i spună „Andrei Ferrari”. Se zice că și-a dat demisia și a plecat la altă companie, pe o funcție mai slabă, pentru că nu mai suporta glumele permanente.
Mașinuța de colecție, apropo, rămăsese în parcarea loftului — în isteria lui, Andrei uitase pur și simplu de ea. Paza mi-a adus-o mai târziu. I-am dăruit modelul nepotului meu, iar el a fost absolut încântat.
Cât despre inelul de alamă, l-am tăiat în două pe mașina de laborator și l-am păstrat într-un sertar al biroului meu. Acum este un material didactic excelent pentru stagiari: așa arată o imitație ieftină. Și în bijuterii, și în relațiile dintre oameni.