Seara am intrat în bucătărie doar ca să-mi torn apă din dozator. Camelia stătea în mijlocul încăperii, cu brațele încrucișate pe piept.
— Radu! Asta nu mai e deloc amuzant! a izbucnit ea. Nu se mai poate intra în bucătărie! Pute!
— Am observat, am spus eu calm, luând o înghițitură de apă. Resturile alimentare au obiceiul să se altereze. Chimie și fizică, Camelia. Cu știința e greu să te cerți.
— Îți bați joc de mine?! Vrei să mă scoți din casă intenționat?! Spală odată vasele astea blestemate!
— Manichiura ta tot cinci sute de lei valorează? am întrebat, zâmbind politicos. Principiile mele costă mai mult.
M-am retras în birou să lucrez la planșe. Camelia a trântit ușa atât de tare, încât tencuiala a trosnit pe lângă toc.
Dar weekendul a adus un alt nivel al confruntării. Camelia a trecut la tactica pământului pârjolit…
Sâmbătă am plecat să inspectez un teren de construcție. M-am întors acasă abia după prânz.
Mirosul din bucătărie dispăruse ca prin minune. Chiuveta era complet goală. Totul strălucea de curățenie.
Camelia stătea pe canapeaua din living, bea vin și zâmbea cu expresia unei învingătoare.
— Ei, ești mulțumit? a ridicat ea paharul, de parcă ținea un toast. Problema e rezolvată. Fără menajere și fără manichiură stricată.
În mine s-a activat imediat instinctul profesional de inginer. O problemă nu dispare de la sine. Doar își schimbă forma.
Am intrat în bucătărie. Am deschis dulapul suspendat în care țineam serviciul meu preferat de masă din porțelan fin de Alba Iulia — cadou de la colegi la împlinirea vârstei de patruzeci de ani. Era porțelan scump, greu, de care chiar țineam.
Dulapul era pe jumătate gol. Lipseau cel puțin șase farfurii mari, câteva boluri pentru supă și două căni.
Am deschis dulapul de sub chiuvetă, unde era coșul de gunoi. Era gol.
Fără să spun nimic, am ieșit pe hol. Am coborât cu liftul la parter, am ieșit în curte și m-am dus la containerele de gunoi.
Într-unul dintre ele se afla un sac transparent de plastic. Prin el se vedeau perfect cioburile porțelanului meu scump, amestecate cu resturi uscate de mâncare. Ea nu spălase vasele. Le adunase murdare, le spărsese ca să încapă în sac și le aruncase.
Am rămas lângă container, iar furia din mine devenea rece și dură. Nu mai era neglijență casnică. Era distrugerea intenționată a bunurilor altuia doar ca să-și demonstreze superioritatea. Îmi aruncase lucrurile pentru că decisese că are dreptul să dispună de viața mea.
M-am întors în apartament.
— Mi-ai aruncat serviciul de masă, am spus, oprindu-mă în pragul livingului.
Camelia nici măcar nu s-a fâstâcit.
— Vai, niște farfurii! O să cumperi altele, nu sărăcești. În schimb, chiuveta e curată. Ți-am zis: dacă ți-e milă de bani pentru curățenie, mie mi-e mai simplu să arunc ce e murdar decât să-mi stric mâinile. Consideră asta plata pentru încăpățânarea ta.
— Plata pentru încăpățânare? am încuviințat din cap. Am înțeles, Camelia.
Nu am ridicat vocea. În construcții, când un subcontractor începe să saboteze procesul și să strice materialele, nu faci crize cu el. Reziliezi contractul și îi închizi accesul pe șantier.
Luni dimineață, Camelia a plecat la galerie. Avea programată deschiderea unei expoziții la modă și urma să se întoarcă târziu în noapte.
Mi-am sunat adjunctul, i-am predat controlul proceselor curente de pe șantier și mi-am luat o zi liberă pe cheltuiala mea. Apoi am apelat un cunoscut care lucra într-o firmă de logistică.
— Salut, Sorin. Am nevoie de o dubă și de doi băieți atenți. Și vreo treizeci de cutii de carton rezistent, plus folie cu bule.
Într-o oră, duba era deja în fața blocului.
Am intrat în apartament și ne-am dus mai întâi în bucătărie.
— Ambalăm tot, le-am spus băieților. Absolut tot.
Treaba a mers repede. Am învelit cu grijă în folie și am pus în cutii resturile serviciului meu de porțelan. Acolo au ajuns și toate oalele, tigăile, tăvile de sticlă pentru cuptor. Din sertare am scos toate tacâmurile: furculițe, linguri, cuțite, polonice.
Apoi am deconectat și am ambalat espressorul de opt mii de lei, cuptorul cu microunde, prăjitorul de pâine și robotul planetar scump.
Am luat până și fierbătorul electric.
Pe la ora trei după-amiaza, bucătăria mea de designer devenise un spațiu perfect gol, steril. Pe rafturi nu mai rămăsese nimic. Nici o ceașcă. Nici un cuțit. Doar blatul gol din piatră, plita încorporată și chiuveta curată, pustie.
Atingerea finală a compoziției mele a fost un pachet de farfurii ieftine de carton, o rolă de saci de gunoi din plastic și zece furculițe de lemn de unică folosință, pe care le-am așezat atent în mijlocul blatului gol.
Cutiile cu aparate și vase le-am dus jos, le-am încărcat în dubă, iar eu le-am transportat într-o boxă încălzită, închiriată într-un depozit de self-storage. Bunurile mele erau, în sfârșit, în siguranță.
Seara am cinat la restaurant și m-am întors acasă. M-am așezat în birou, am deschis o carte și am așteptat.
Camelia a venit aproape de miezul nopții. După sunete, era limpede: băuse și era iritată — tocurile îi loveau parchetul scurt și ascuțit.