— Radu! Am ajuns! a strigat ea. Fă-mi o cafea, cad din picioare.
Am întors calm pagina.
— Nu există cafea.
S-au auzit pași. Camelia a intrat în bucătărie. S-a lăsat tăcerea. A ținut vreo zece secunde, apoi apartamentul a fost sfâșiat de un țipăt asurzitor.
A năvălit în biroul meu. Avea ochii măriți, machiajul ușor întins.
— Ce… ce s-a întâmplat cu bucătăria?! Ne-au jefuit?! Unde e espressorul?! Unde sunt vasele?!
— Nu ne-a jefuit nimeni, am spus, închizând cartea fără grabă. Am făcut inventarul și am evacuat bunurile de valoare. Pentru că tu ai demonstrat practic că ești dispusă să-mi distrugi lucrurile ca să-ți protejezi manichiura, ți-am limitat accesul la ele. Acum bucătăria e în ordine perfectă.
Camelia a deschis gura, căutând aer.
— Tu… tu ai ascuns oalele?! Ai dus espressorul?! Ești un paranoic bolnav!
— Pe blat ai farfurii de carton. Mănânci, le mototolești, le arunci. Nu trebuie spălat nimic. Manichiura e în deplină siguranță. Soluție ideală.
Ea a apucat de pe biroul meu capsatorul greu din metal și l-a aruncat cu toată puterea în perete. Tencuiala a trosnit.
— Eu nu trăiesc în asemenea condiții! Nu sunt câine, să mănânc din farfurii de carton! Ești zgârcit, meschin, un tiran!
— Atunci strânge-ți lucrurile, Camelia. Nimeni nu te ține aici cu forța, i-am spus, privind-o drept în ochi.
A tăcut brusc. Pieptul i se ridica greu. Dintr-odată, toată isteria ei s-a transformat într-o furie febrilă, calculată.
— Crezi că ești cel mai deștept? a șuierat ea, aplecându-se spre mine. Crezi că plec pur și simplu? Am pierdut jumătate de an cu tine! Nu ies de aici cu mâinile goale!
S-a întors brusc și aproape a fugit pe hol.
Am încruntat sprâncenele. Reacția ei era prea ciudată. În loc să-și adune hainele sau să continue scandalul, s-a dus în dormitor. M-am ridicat de la birou și am mers în urma ei fără zgomot.
Ușa dormitorului era întredeschisă. Camelia stătea în genunchi în fața dressingului meu. Scotocea grăbită prin sertarele de jos — acolo unde țineam documente și o cutie mică, scumpă, cu ceasuri bărbătești. Aveam o colecție de cronometre vintage în care investisem bani serioși.
A găsit cutia. A deschis-o. A scos cele trei ceasuri cele mai valoroase, inclusiv preferatul meu, un Longines vechi, și le-a îndesat rapid în geanta ei de piele.
Stăteam în umbra holului și nu-mi venea să cred ce vedeam. Concubina mea, director artistic cu „gust impecabil”, mă fura chiar în propria mea locuință.
Ea a închis geanta, s-a ridicat și a scos telefonul. A format un număr. Am încremenit, având grijă să nu fac niciun sunet.
— Alo, Cătălin? a spus ea, cu vocea tremurând de tensiune. Da, eu sunt. Ascultă, am luat tot. Ceasurile sunt la mine. Mâine dimineață le duc la amanet pe Calea Victoriei, acolo primesc fără acte. Ar trebui să iasă cam o sută douăzeci de mii de lei, cel puțin. Acopăr datoria asta… Da, înțeleg că arde termenul! Dacă nenorociții ăia apar la galerie, mă dau afară cu scandal și nu mă mai angajează nimeni! Gata, mâine sunt banii. Iar idiotului ăstuia îi spun că ne-au spart casa cât a fost plecat.
A închis apelul.
Imaginea s-a legat instantaneu.
Camelia era îngropată în datorii mari. Probabil împrumutase de la oameni periculoși sau făcuse combinații financiare prin galerie — poate vânduse falsuri. Avea nevoie urgentă de bani. Capriciile cu manichiura, refuzul de a plăti curățenia din banii ei, izbucnirile agresive — toate nu erau doar caracter, ci semnele stresului sălbatic al unui om împins în colț.
Avea de gând să-mi fure colecția și să însceneze un jaf. Evacuarea bucătăriei nu făcuse decât să o arunce în panică și să-i grăbească planul.
M-am retras încet. M-am întors în birou. Am închis bine ușa și mi-am scos telefonul.
Am sunat la secția de poliție de sector.
— Bună seara. Vreau să reclam un furt de mare valoare. Persoana care a comis fapta se află acum în apartamentul meu și încearcă să plece cu bunurile furate.
După aceea am ieșit pe hol.
Camelia tocmai ieșea din dormitor. Ținea geanta strâns în mână. Când m-a văzut, a încercat să afișeze o demnitate ofensată.
— Plec! a anunțat ea, ridicând bărbia. Dorm la o prietenă. Nu mai vreau să stau sub același acoperiș cu tine. Lucrurile mi le iau mâine!
— Nu pleci nicăieri, Camelia, i-am spus, blocându-i drumul spre ușa de la intrare.
— Dă-te la o parte! Nu ai dreptul să mă ții aici! a încercat să mă împingă, dar i-am prins ferm umerii.
— Ți-am auzit discuția cu Cătălin, am spus încet. Despre datorii, amanetul de pe Calea Victoriei și jaful înscenat.
Fața Cameliei s-a făcut albă ca varul. Geanta i-a căzut din mână pe parchet. S-a auzit o lovitură surdă — ceasurile grele dinăuntru s-au izbit unul de altul.
A început să alunece spre podea. Toată aroganța, tot snobismul ei s-au topit într-o singură secundă.
— Radu… te rog, s-a agățat ea de brațul meu. Nu înțelegi! Mă omoară! Am luat bani din casieria galeriei… Am vrut să-i recuperez la cazinou… Am pierdut tot! Au spus că-mi rup picioarele!
— Și te-ai gândit să-ți acoperi datoriile de la jocuri cu colecția mea? am întrebat, smulgându-i cu scârbă degetele de pe cămașa mea.