Am rămas câteva secunde nemișcată, cu telefonul strâns în palmă.
Aproape că l-am sunat pe Vlad în aceeași clipă.
Aproape că am traversat peluza până la casa lor, ca să-i spun să se oprească. Să lase acul jos. Să uite ideea aceea nebunească. Să doarmă, în sfârșit, și să nu-și mai distrugă mâinile.
Nu am făcut-o.
În schimb, am mers pe jos până la ei.
Mama lui mi-a deschis înainte să bat a doua oară.
Nu mi-a spus nimic.
Doar a arătat, în tăcere, spre scări.
Am urcat încet.
Ușa camerei lui Vlad era întredeschisă.
Am împins-o ușor.
Dormea.
Adormise chiar lângă mașina de cusut.
Își ținea obrazul lipit de masa de lucru, iar într-o mână strângea încă un mosor de ață, ca și cum refuza să-i dea drumul chiar și în somn.
Pe podea, în jurul lui, erau împrăștiate fotografiile tipărite ale paginilor din jurnalul Dariei.
Lângă fiecare nume desenase, cu un creion simplu, câte un cerc mic.
În spatele lui, pe manechinul de croitorie, se afla rochia terminată.
Fildeșie.
Elegantă.
Cu o croială fermă și atent construită.
Pe întreaga fustă se desfăceau, în mai multe straturi, trandafiri din material, de parcă într-o singură noapte crescuse acolo o grădină întreagă.
M-am apropiat cu câțiva pași.
Atunci am observat ceva.
În interiorul unuia dintre trandafiri era ascuns un detaliu.
Cusături fine.
Poate cuvinte.
Ceva prins adânc între petalele de mătase, atât de discret încât nu putea fi găsit decât dacă floarea era desfăcută cu grijă.
Am întins mâna.
Apoi am tras-o înapoi.
Nu era pentru mine.
Nu aveam dreptul să descopăr secretul pe care îl cususe în rochie.
Am luat pătura de pe pat, l-am acoperit cu grijă și am stins veioza.
În timp ce mă întorceam spre casă prin curtea întunecată, am înțeles pentru prima dată.
Vlad nu cosea doar o rochie de bal.
Construia ceva mult mai mare.
Ceva pentru care, atunci, încă nu găseam cuvântul potrivit.
Seara balului a venit mai repede decât eram pregătită.
Vlad a sunat la ușa noastră îmbrăcat într-un costum cumpărat de la un magazin cu haine la mâna a doua.
Peste antebraț purta husa rochiei și o ținea cu o grijă aproape solemnă, de parcă ducea ceva sfânt.
Daria și-a deschis ușa cu intenția limpede de a refuza din nou.
Apoi a văzut rochia.
Mătase fildeșie.
Fustă bogată.
Zeci de trandafiri desfăcuți, curgând în jos ca o grădină vie.
— Vlad… a șoptit. De unde… de unde ai luat-o?
El a zâmbit.
— Doar îmbrac-o, Dăruța.
Folosise alintul pe care i-l dăduse cândva Radu.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Într-o clipă mi-am amintit vara dinaintea accidentului, când Radu îl învăța pe Vlad să conducă mașina cu schimbător manual pe aleea din fața casei și îi ciufulea părul după fiecare pornire reușită, ca unui frate mai mic.
Daria a clătinat încet din cap și s-a retras spre pat.
— Nu pot… Vlad… chiar nu pot.
Eu am rămas pe hol, privind fără să scot un cuvânt.
Și-a acoperit gura cu ambele mâini, ca și cum ar fi încercat să țină înăuntru tot ce se rupea în ea.
Vlad nu a presat-o.
A așezat rochia peste spătarul scaunului de lângă birou.
Apoi s-a lăsat pe podea, cu spatele sprijinit de bibliotecă, și a rămas acolo, deși purta costumul de sărbătoare.
— Atunci stau aici, a spus liniștit. Fratele tău m-a pus să-i promit ceva înainte de accident. Mi-a zis că, dacă într-o zi nu mai vorbești, trebuie să fiu suficient de gălăgios pentru amândoi.
Din pieptul Dariei a ieșit un suspin mic și frânt.
— Un singur dans, a continuat Vlad blând. Atât. După aceea te aduc imediat acasă.
În cameră s-a lăsat o tăcere lungă.
De pe hol, am văzut-o privind când spre el, când spre rochie.
Apoi și-a întins încet mâinile.
A ridicat rochia de pe spătar atât de ușor, de parcă nu ar fi cântărit nimic.
Zece minute mai târziu a coborât scările.
Pentru prima dată într-un an, fiica mea s-a privit în oglindă…
…și nu și-a întors capul.
A inspirat încet.
Apoi a expirat.
Și-a întins mâna.
Și s-a prins de brațul lui Vlad.
De îndată ce ne-am urcat în mașină, Daria a albit la față.
Când am ajuns la intrarea în sala de sport a liceului, s-a oprit brusc. Cu o mână s-a sprijinit de tocul ușii, iar cu cealaltă mi-a strâns palma atât de tare, încât inelul mi s-a înfipt dureros în deget.
— Mamă… nu pot să intru. Sunt toți acolo.
— Un singur dans, i-a spus Vlad încet, rămânând de cealaltă parte a ei.
Nu a atins-o. Doar i-a oferit brațul și a așteptat.
— Dacă vrei să plecăm după prima melodie, plecăm. Îți jur.
Daria a inspirat încet.
Apoi a expirat.
Și s-a prins cu grijă de brațul lui.
Când au intrat, oamenii au început să se întoarcă.
Colegii care, nu cu mult timp înainte, șușoteau în urma ei au amuțit.
Eu stăteam printre ceilalți părinți și simțeam cum mi se strânge gâtul.
Atunci Vlad s-a îndreptat direct spre masa DJ-ului.
A rămas câteva clipe acolo, tăcut, înainte să ia microfonul.
Când a vorbit, vocea lui abia s-a ridicat peste muzică.
— Vă rog… trebuie să spun un singur lucru.
A făcut o pauză și a înghițit cu greu.
— Daria… uită-te sub cel mai mare trandafir.
Cu mâinile tremurând, Daria a atins floarea de pe rochie.
Și-a strecurat degetele între straturile de material.