După câteva clipe a scos o fâșie îngustă de mătase, împăturită cu grijă și acoperită de o broderie fină.
Din gât i-a ieșit un sunet pe care nu i-l mai auzisem niciodată.
A desfăcut încet materialul și l-a ridicat, astfel încât lumina să cadă peste firele întunecate cusute în mătase.
Vlad a vorbit din nou.
De data aceasta și mai încet.
De parcă nu se adresa întregii săli.
De parcă existau doar el și Daria, iar microfonul se nimerise întâmplător între ei.
— Rochia asta, a spus, este făcută din toate cuvintele care trebuiau s-o frângă. Fiecare insultă… fiecare comentariu… fiecare rană am transformat-o în altceva. Câte una în fiecare noapte. Până când nu mi-a mai rămas timp.
A pus microfonul jos.
Fără să mai adauge nimic, a coborât de pe mica estradă.
În sala de sport s-a făcut o liniște deplină.
Nimeni nu părea să mai respire.
Am privit chipurile celor aflați aproape de ring.
La un moment dat am zărit o fată într-o rochie verde.
Recunoscuse propriul scris brodat între petalele unui trandafir.
Și-a dus imediat mâna la gură.
La câțiva metri distanță, un băiat a încremenit.
Și el își recunoscuse cuvintele.
Fata în verde a fost prima care a făcut un pas.
A mers până la Daria.
S-a aplecat și i-a șoptit ceva la ureche.
Nu am auzit ce.
Apoi a venit o altă colegă.
Și încă una.
În cele din urmă s-a apropiat și băiatul.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Daria a început, în sfârșit, să plângă.
Dar de data aceasta nu plângea de rușine.
Plângea fiindcă cineva o văzuse cu adevărat.
Fiindcă, în sfârșit, cineva înțelesese ce dusese singură.
În noaptea aceea m-am întors acasă fără ei.
Am intrat în camera lui Radu, rămasă aproape neschimbată.
Mi-am așezat palma pe comoda lui veche și am închis ochii.
— Cineva ți-a ținut promisiunea, dragul meu, am șoptit. N-a lăsat-o singură.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, am fost sigură de încă un lucru.
În dimineața următoare, fiica mea avea să se așeze din nou la masă.
Și avea să ia micul dejun cu noi.